Nicolae M Nica, creatie 2

 In Judetul Olt, comuna Fagetelu satul Chilia traiest un artist popular care si-a dedicat viata artei, contemporanilor si mai ales urmasilor. Pentru acestia a militat toata viata sa constituie si sa asigure functionarea unui muzeu.

Muzeul exista si adaposteste o opera de o valoare remarcabila care face cinste Romaniei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Calusul, jocul care i-a marcat copilaria mesterului Nica M Nicolae a carui dinamica surprins-o admirabil

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Hora, artistul Nicolae M Nica are mai multe lucari intitulate „Hora”.

Nicolae M. Nica cioplitor in lemn si ganduri

 Astazi am descoperit un om remarcabil maestrul Nicolae M. Nica Este acel tip de om langa in apropierea caruia ai vrea sa te afii cat mai mult. Este unul din oamenii care prin daurirea cu care a creat arta autentica ma face sa fiu mandru ca sunt roman.

Am avut sansa sa vad la TVR emisunea Zestrea Romanilor. Nicolae M Nica are o colectie deosebita de sculpturi si tablouri. Le-a creat pentru a transmite un mesaj de iubire oamenilor. Intreaga lui opera este destinata unui muzeu satesc pe  la infiintat in localitatea Fagetelu din judetul Olt.

Am cautat pe internet informatii despre maestul Nicolae M Nica. Am gasit un articol intersant semnat de Valeru Ciurea si publicat pe pagina de internet a Consiliului Judetean Olt.

foto www.adevarul.ro

„Pentru călătorul care trece prin localitatea Făgeţelu din nordul judeţului Olt nu există un semn distinctiv care să-i atragă atenţia că tocmai a ajuns pe un teritoriu patronat de un adevărat senior spiritual.

Doar statuile amplasate la intrările satului Chilia semnalează, discret, trecerea unei graniţe.

Abia când trece pragul muzeului din Chilia, călătorul înţelege şi se simte dintr-o dată privilegiat. Pentru că acolo îl întâlneşte pe maestrul Nicolae M. Nica, o călăuză care îl poartă în timp, prin colecţiile sale de obiecte tradiţionale, expuse ca o constelaţie într-un univers ce încă mai pulsează prin sufletele celor care au trăit, chiar şi câteva clipe, farmecul şi magia vieţii „la ţară“.

Este acolo, în preajma acelor obiecte, atâta linişte încărcată de tăceri grele, de amintiri amplificate de chipurile ţăranilor ce privesc din fotografiile de pe pereţi, încât o emoţie caldă vine să învăluie sufletul vizitatorului, niciodată întâmplător.

Şi, după ce este invitat să mângâie cu privirea colecţia de simfonii sculptate în lemn şi os, realizate de Nica M. Nicolae, călătorul înţelege că tocmai a fost martorul şi eroul unui adevărat ritual de iniţiere în arta iubirii de oameni şi a nemuririi prin spirit.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

foto: Biconet

Cine nu crede, să vină aici, la Chilia…

Maestrul Nica M. Nicolae, călăuza noastră prin meandrele spiritului şi a veşniciei ne aşteaptă…

Nicolae M. Nica s-a născut la 7 februarie 1917, în comuna Chilia, judeţul Olt, actualmente sat component al comunei Făgeţelu, într-o familie de ţărani, părinţii săi Marin şi Floarea oferindu-i ca repere  în viaţă cinstea, omenia şi cultul muncii.

La 2 martie 1939 a fost încorporat pentru efectuarea stagiului militar însă izbucnirea celui de al doilea război mondial determină mobilizarea sa la 29 iunie 1940. Participă direct la Campania din Est având gradul de sergent, distingându-se prin curaj şi fermitate în îndeplinirea ordinelor de luptă. La 24 noiembrie 1943, cu ocazia luptelor de la Melitopol este dat dispărut, însă în realitate cade prizonier şi cunoaşte  pe parcursul a 5 ani  tragediile şi ororile lagărelor ruseşti.

La 25 mai 1948 este eliberat din prizonierat şi revine în ţară. Între 1959-1962 urmează cursurile Şcolii Populare de Artă din Piteşti, specializarea sculptură, pe care a absolvit-o în 1963. După 1965 se dedică activităţii de cercetare şi colecţionare a unor vestigii istorice din satul natal, fiind cel care a înfiinţat la 1 iunie 1979 Muzeul Sătesc din Chilia,  contribuind în mod direct la salvarea patrimoniului istoric şi etnografic din nordul judeţului Olt. În perioada 1994-2003 şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Muzeului Judeţean Olt, îndeplinind funcţia de custode al filialei de la Chilia-Făgeţelu.

Nica M. Nicolae este un ţăran autentic, un artist desăvârşit în meşteşugul cioplirii lemnului şi al intarsiei în os, opera sa fiind remarcată de specialişti ca încadrându-se în segmentul artei naive. Lucrările sale au ca tematică lumea satului tradiţional românesc, ţăranul cu orizontul său inefabil  clădit pe filozofia pământului. Povestea lemnului, instinctul prelucrării acestuia îl păstrează intact, cu talent şi vocaţie autentică, iar meşteşugul îl transmite mai departe tinerei generaţii, cu harul şi smerenia ţăranului român.

A participat de-a lungul timpului la numeroase manifestări cultural-artistice(expoziţii personale, de grup, simpozioane, colocvii, târguri ale meşterilor populari) judeţene, naţionale şi internaţionale, de fiecare dată reprezentând cu onoare judeţul Olt. Premiile obţinute, originalitatea şi valoarea creaţiei sale artistice au determinat alegerea sa ca membru de onoare al Academiei de Arte Tradiţionale ”ASTRA” din Sibiu. Pasiunea pentru desluşirea tainelor meşteşugului lemnului l-au situat întotdeauna în atenţia mass-mediei, numeroase documentare de televiziune imortalizând pentru posteritate existenţa sa ca personalitate culturală  a meleagurilor oltene. Este fondatorul Fundaţiei Culturale “Nicolae M. Nica”, organism ce s-a preocupat de înfiinţarea unei biblioteci şcolare şi organizarea unor cursuri de arte şi meserii (sculptură în lemn, ţesut-cusut) pentru tineri, în comuna Făgeţelu, judeţul Olt.

Având în vedere întreaga sa activitate artistică, contribuţia majoră la cunoaşterea şi tezaurizarea mărturiilor civilizaţiei populare româneşti propunem acordarea Titlului de Cetăţean de Onoare al judeţului Olt şi nominalizarea sa drept subiect al documentarului artistic de etnografie şi antropologie culturală ţărănească “Zestrea Românilor”, ce va cuprinde 12 episoade şi va fi realizat în judeţul Olt în perioada 18 septembrie 2006- 18 septembrie 2007.

Pentru ceea ce a înfăptuit şi pentru ceea ce va mai face-la cei 90 de ani pe care îi va aniversa pe 7 februarie 2007- considerăm oportună iniţierea sub înaltul patronaj al Consiliului Judeţean Olt a unor manifestări culturale la Slatina şi Făgeţelu,  cu concursul Muzeului Judeţean Olt, Centrului Judeţean Olt pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Centrului Cultural “Oltul” şi Ansamblului Profesionist “Plaiurile Oltului”, (acordarea Titlului în şedinţă festivă a Consiliului, organizarea unei expoziţii sub genericul “Tezaure umane vii: Nicolae M. Nica – un apostol de dincolo de veac, tipărirea lucrării “O cronică prin tăcere: Osul”, autor Nicolae M. Nica), circumscrise omagierii unui apostol cultural ce şi-a dedicat întreaga viaţă aducerii în memoria semenilor noştri, a credinţei, simplităţii şi curajului ţăranului român.

A spune despre Nicolae M. Nica cuiva care nu l-a cunoscut că este un om cum altul nu-i, fără să explici în ce constă singularitatea sa, poate fi socotită o judecată simplistă şi superficială, o generalitate de tipul „oamenii sunt diferiţi, nu găseşti doi la fel“.

De când l-am întâlnit prima dată, aceasta a fost ideea care m-a stăpânit, dar, deşi sunt câţiva ani de când îl cunosc, tot n-am găsit calea pe care să o urmez pentru a demonstra evidenţa aserţiunii anterioare.

Trebuie însă să mărturisesc că de multe ori în tot acest timp am fost preocupată de gândul că am faţă de acest om o datorie de conştiinţă, aceea de a-l împărtăşi celor care nu au avut ocazia să-i stea alături, măcar şi pentru perioade foarte scurte de timp, aşa cum am avut eu.

Şi totuşi, mă întreb acum, „mi-ar da oare rezultatul corect“ dacă aş pune una lângă alta, într-o operaţie de adunare, calităţile sale, precum şi trăsăturile de caracter sau conceptele ce-i definesc personalitatea? Adică, purtând laolaltă sensurile cuvintelor adevăr, dreptate, consecvenţă, modestie, îndrăzneală, mândrie, umilinţă, tărie, slăbiciune, dârzenie, talent, geniu, reuşită, înfrângere, muncă, împlinire,  să pot obţine un „summum“ Nicolae M. Nica.

Nicolae M. Nica face parte din categoria acelor oameni a căror esenţă nu se poate nici calcula, nici interpreta. Poate, doar, se poate înţelege, sau nu. Am să încerc în câteva rânduri să restitui ceea ce Nicolae M. Nica mi-a împărtăşit la ultima noastră convorbire, din 27 iunie 2002, pentru a prefaţa acelaşi gest, mult mai amplu şi convingător pe care Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt se pregăteşte să-l facă. Este vorba despre cartea Cioplitorul de gânduri, care cuprinde confesiunile lui Nicolae M. Nica, sculptor în lemn, în os, şi… în propriul destin.

O carte despre viaţă în toate sensurile, despre trecut şi actualitate, despre proiecte îndrăzneţe pe care autorul lor le gândeşte în universul său din satul Chilia. O carte de autor, am spune, dacă ne referim atât la importanţa personajului Nicolae M. Nica în contextul artei populare şi a lumii ţărăneşti, în general, la uimitoarele judecăţi de valoare cuprinse în ea, la dimensiunea cunoaşterii dobândite prin lectură. O carte de autor, pentru ca autorul însuşi este Nicolae M. Nica, cioplitor, de astă dată, în gânduri şi cuvinte.

 Nu pot decât să-i felicit pe colegii de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt, în special pe domnul director Visi Ghencea, care au intuit, pe de-o parte, valoarea omului Nicolae M. Nica, alături de care au petrecut zile de-a rândul în încercarea de a-l cunoaşte şi a-l înţelege, iar, pe de  altă parte, necesitatea unei astfel de scrieri, inedite, în mare măsură, care proclamă, conform metodelor moderne de cercetare ale antropologiei culturale şi sociale, întoarcerea către persoană şi personalitate, axarea pe „istoria“ şi contemporaneitatea aproapelui, în încercarea de a depista alte strategii şi problematizări privind cercetarea umană în noul mileniu.

Cioplitorul de gânduri este o carte cu mesaj: ea trebuie înţeleasă „în cheia“ filozofiei de viaţă a autorului, a concepţiei sale artistice; este o carte de învăţătură care străbate timpul şi prin care autorul ei „fără de voie“ se descoperă pe sine, povestind, iar povestirea îi descoperă crezul într-o lume, aceea ţărănească, autentică, în care el întrezăreşte nemurirea.

Nicolae M. Nica nu e un om ca oricare altul. Am mai spus-o, ştiu, ceva mai înainte, dar abia acum îmi dau seama, după ce am retrăit toate momentele întâlnirilor noastre, că această afirmaţie nu poate să lipsească atunci când vorbeşti despre el, în intervalele în care cauţi altă motivaţie a unicităţii sale ca om, ca meşter de artă populară şi ca artist plastic contemporan.

Născut în 1917 în satul Chilia, comuna Făgeţelu, judeţul Olt, unde îşi petrece şi anii copilăriei, Nicolae M. Nica trăieşte şi acum nostalgia acelei vârste, în care respectul faţă de părinţi era o credinţă, iar cultul tradiţiei – lege.

Poate că de aceea, de cum intri în curtea muzeului din sat, te întâmpină o parte din ultimele sale lucrări cioplite în lemn: două  grupuri statuare cu titluri şi mesaje simbolice. Primul se numeşte „Respect“ şi reprezintă doi copii stând în faţa părinţilor, iar cel de-al doilea poartă numele atitudinii celei mai proprii ţăranului român: „Omenie“. Gestul său artistic a fost pe dată explicat, mai ales că, la momentul acela, contextul discuţiei îl cerea:

„Acestea sunt ultimele mele lucrări mari, din cele patru pe care le-am făcut şi le-am plantat aici, în curtea muzeului. Am vrut ca prin sculptură nu numai să bucur ochii şi simţul artistic, dar să şi educ. Avem nevoie de educaţie şi cultură mai multă sau, cel puţin, aşa ar trebui. Copiii în faţa părinţilor trebuie să stea smeriţi, să fie respectuoşi faţă de ei.

Cealaltă lucrare care te întâmpină de cum intri pe poartă se numeşte „Omenie“ sau „Ospitalitate“, dar omenie este mai româneşte, mai popular. Cum vedeţi este o femeie cu pâinea şi sarea, un bărbat cu plosca de vin sau ţuică şi o fetiţă cu flori în mâini. Aşa ştim noi să întâmpinăm oaspeţii. Lucrările mele vorbesc în tăcere, pentru că arta vorbeşte tăcând, iar privitorul trebuie să descopere mai mult şi să judece ce a făcut omul acela (adică eu) şi trebuie să descopere în el însuşi ceva mai mult.“

Pătrundem în muzeul a cărui iniţiativă i-a aparţinut încă din 1948, când întors în sat după doi ani de armată, trei de război şi cinci de prizonierat (amintiri dure, mărturisite, fără voia sa, cu ochii umezi şi vocea tremurată), a început să se preocupe de colecţia de obiecte etnografice.

„De tânăr am vrut să fac în satul meu muzeu. Mi-am dat seama cât de important este ca lucrurile să se păstreze ca martori tăcuţi ai vremurilor. În arta populară adevărată putem descifra istoria unui popor, cultura şi năzuinţele sale către frumos. Eu am citit mult ca să-mi dau seama de când datează localitatea noastră, iar prin probele pe care le-am descoperit şi care se află aici, în muzeu (cinci topoare de piatră cu orificiu, silexuri, pumnale, cruci de morminte) şi prin alte dovezi ştiinţifice, pot dovedi că localitatea noastră este mai veche decât o atestă documentele.

Când am venit aici, în `48, m-au primit ca pe un comunist; au vrut să-mi dea servicii pe care eu nu am putut să le accept: fie să iau declaraţiile de la oamenii de prin sat, fie să spun care sunt cei care vorbesc împotriva colectivităţii. După ce le-am spus că nu pot să fac aşa ceva, am zis că vreau să fac un muzeu, la care mi-au răspuns în batjocură: <Măi prăpăditule, te-ai născut tu să faci muzeu?>. Apoi, tot în 1948, am hotărât plecarea de aici. Am luat două zăvelci ale mamei, o ladă de zestre, o masă rotundă dintru-un lemn şi ceva mărunţişuri. Cu ele am umblat din toamna lui`48 în Piteşti, apoi la Ştefăneşti, iar în 1979 am revenit la Chilia şi am deschis o expoziţie cu tot felul de lucruri.

În perioada amintită până la întoarcerea mea aici am făcut şcoala populară de artă pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele despre artă, am studiat tratate de istorie pentru a şti mai multe despre Chilia şi m-am gândit să fac totuşi muzeul aici, nu la Goleşti, unde am fost chemat să-l fac, pentru că la Goleşti erau Brătienii, fraţii Goleşti, Liviu Rebreanu, iar eu am zis că nu puteam fi pe lângă ei.

În 1979 am venit şi am deschis o expoziţie în şcoala veche. Oficial, muzeul a fost deschis mai târziu, nu în 1979, şi am zis de la început că toate obiectele mele vor rămâne mereu aici.”

Aşadar, meritul înfiinţării muzeului de etnografie (astăzi, secţie a Muzeului Judeţean Olt) îi aparţine lui Nicolae M. Nica, cel care s-a îngrijit ca arhitectura populară, ocupaţiile tradiţionale, portul popular şi meşteşugurile să fie bine reprezentate prin exponatele valoroase. Într-una din sălile muzeului sunt expuse lucrările personale, operele de artă, lucrate de creator: sculptură în lemn, în os şi intarsie.

Şi la acest „capitol” putem afirma că Nicolae M. Nica nu este un creator ca oricare altul, căci, deşi se revendică din tradiţie, cu rădăcini adânci în arta populară românească, deşi trăieşte neaoş, el îşi complică arta într-un mod cu totul neaşteptat, „copleşind-o” cu simboluri şi metafore neaşteptate. După cum ştim, obiectele de artă populară îşi justifică existenţa în mod concret, iar multitudinea categoriilor este tributară în primul rând folosinţei, utilităţii, fiind dublată în subsidiar de atribute estetice.

La Nicolae M. Nica lucrurile nu stau chiar aşa. Operele sale evocă istoria, tradiţia, arta populară, dar sunt ceva mai mult decât toate acestea laolaltă. Ele sunt „variaţiuni pe teme de artă populară”, utilitatea lor este pentru spirit şi pentru „creştere” artistică. Ele tratează teme tradiţionale, filozofice, poetice, istorice, iar filonul lor este mai mereu popular.

De altfel, artistul mărturiseşte existenţa unei punţi de legătură între arta cultă, arta tradiţională şi arta naivă, legătură ţesută în timp şi datorată satului natal, meşterilor pe care i-a cunoscut aici, propriilor concepţii, şcolii populare de artă „şi restul ce-am mai câştigat pe drumul plin de mărăcini”.

Interesant este faptul că o parte din operele în lemn  ale lui Nicolae M. Nica sunt folclorice sau… coregrafice. Grupurile sculpturale reprezentând oameni la horă sau Căluşul par a fi însufleţite. De puţine ori, până a le privi, mi s-a întâmplat să simt sinestezic. Stând în faţa lor, în afară de uimitoarea realizare „tehnică”, de geniul înfăptuirii, pare că simţi şi mişcarea, că auzi muzica tarafului din mijlocul horei, ropotul paşilor, că simţi bucuria oamenilor şi vraja dansului.

Arta lui Nicolae M. Nica nu şi-a uitat scopul: ea nu este doar frumoasă, ea are menirea de a educa, de a aduce aminte, de a responsabiliza, de a îndemna.

„Unele lucrări ale mele redau Hora, Sârba, Salta, Joiana, Brâul şi Hora Unirii. Aceasta (n.n. hora) este dintr-un lemn, cu taraful de lăutari înăuntru, adică în mijloc aşa cum se întâmpla original. Oamenii au nevoie de ele pentru că ei au primit alte influenţe străine care vor trece aşa, ca apa peste pietre şi vor rămâne aceste autentice hore care se jucau în poieni, în vâlcele, la fântâni, în păduri. Se jucau aşa cu strigăte de iureş – cum era Brâul : Şi de Brâu şi de curea/ Şi de cingătoarea mea! (n.n. vocea şi sufletul îi saltă ca şi cum ar striga aievea, în vârtejul dansului).

Nu se juca aşa, lele, lele, erau transpiraţi, trăiau dansul cu toată fiinţa lor. Acestea au fost moştenirea noastră pe care nu trebuie s-o uităm sau s-o pierdem. Noi ne învârtim la discotecă fără haz, fără elen. Nici o lucrare de spirit strămoşesc! N-are moştenire nimic din tot ce vedeţi în această distracţie. Înainte se juca cu iureş şi cu vlagă; rămânea în sânge două-trei zile amintirea horelor jucate. Băiatul simţea fata cu plăcerea pe mână. Era o căldură care se transmitea unul altuia prin palmele împreunate.”

Interesant de observat este faptul că aproape toate lucrările sculptate în lemn sunt făcute dintr-o singură bucată. Nimic nu este tăiat pentru a fi lipit sau unit ulterior. Uimitoare în acest sens sunt cel puţin două dintre ele. Prima se numeşte „Energie captivă”, are forma unei clepsidre cu două toarte, de care sunt legate două inele, iar înăuntru, de o parte şi de alta a clepsidrei sunt „decupate” din trupul aceluiaşi lemn două sfere – energii captive în cele două cavităţi.

„La lucrările mele gândirea este cea mai importantă. Cum să fac? De ce să fac? Acestea sunt întrebările care mă frământă cel mai mult înainte să trec la lucru. Lucrez mult cu dalta, cu freza, dar cel mai mult lucrez la puterea de judecată. Eu sunt şi gânditorul, şi desenatorul, şi executorul.

Pentru lucrarea aceasta cu trei bile una într-alta am avut mai întâi mult de gândit şi apoi de muncit. Am făcut un proiect în capul meu, pe care l-am desenat apoi. Totul este făcut dintr-un singur lemn. Am lucrat cu o freză cât măciulia unui cui. Măsura şi unghiul de acţiune au fost bine calculate; astfel, prima bilă a căzut singură. Pe urmă am făcut bila a doua, cu altă freză, altă mărime, alte calcule şi alte operaţii.

Piua şi pisălogul sunt tot dintr-un lemn. Am făcut această lucrare ca să arăt că aşa cum piua fără pisălog şi pisălogul fără piuă nu sunt bune de nimic, decât numai împreună, ca şi bărbatul şi femeia; deşi sunt făcuţi din aceeaşi carne, dacă sunt separat tot nu sunt buni. Ei sunt făcuţi ca să fie împreună.”

Viziunea artistică a lui Nicolae M. Nica surprinde prin abordări inedite teme esenţiale tratate într-o manieră modernă a cărei temelie este substratul tradiţional, ca semn al unei înţelepciuni şi întoarceri la originile noastre.

Astfel, lucrarea „Viaţa” înfăţişează o „înlănţuire de etape”: copilăria,maturitatea şi bătrâneţea. „Personajele” sunt câte două perechi de linguri cu baza – două căuce şi „trupurile” antropomorfizate – fată – băiat, femeie – bărbat, bătrână – bătrân.

„Noi suntem prea obosiţi să mai facem filozofie; nouă ni se pare că trăim, dar noi murim pe timp ce trece.”

Cât despre „eternul” infinit, Nicolae M. Nica nu este străin de tratarea brâncuşiană, dar „ca să nu-l supăr pe Brâncuşi nu mi-am intitulat lucrarea <Coloana infinitului>, ci <Eternitatea>, adică tatăl, mama şi fiul. Nu eu am inventat-o, este inventată de mult de strămoşii noştri la funiile din lemn de la bisericile vechi sau la firul răsucit de la mărţişor. Toate acestea vorbesc despre continuitate, infinit, veşnicie”.

Aşa cum am văzut, Nicolae M. Nica dă viaţă lemnului de nuc, de cireş, de păr sau de stejar, esenţe tari în care realizează în acelaşi timp compoziţii cu intarsii din os şi aluminiu sau cupru. Una dintre acestea din urmă se numeşte „Lecţia vieţii”. Mesajul este următorul: „părintele şi învăţătorul spun copilului: <Urcă, copile, cât mai sus!>. treptele sunt mai grele, dar când cobori, drumul este mai lin şi ajungi uşor la pâine. Dacă nu înveţi toată viaţa ta, urci greu şi greu vei ajunge la pâine”.

Surprinzătoare atât prin tratarea tehnologică a osului, prin execuţie, cât şi prin simbolistică sunt şi sculpturile realizate numai în os, „ca să rămână nemuritoare”. Unele sunt inspirate din istorie sau din diferite aspecte legate de viaţa de la ţară: obiceiuri de Anul Nou, „Unirea”, „Depănatul pe răşchitor”, „Viaţa”, „Mioriţa”, „Jertfa”. Altele sunt portrete de domnitori, de oameni importanţi din istorie sau figuri de oameni simpli: „Mihai Viteazul”, „Constantin Brâncoveanu”, „Nicolae Bălcescu”, „Horea”, „Nicolae Iorga”, „Fată”, „Băiat”, reprezentări ale poeţilor Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu. Când nu reprezintă oameni, fapte sau întâmplări, lucrări în os poartă denumiri alegorice : „Dor neant”, „Vedere infinită”, „Ochi şi univers”.

„Am lăsat scris pe fiecare lucrare în parte ce reprezintă. Cine pleacă de aici vede tot, le înregistrează în cap şi îşi aminteşte de ele când are nevoie.”

Dincolo de contribuţia sa artistică de netăgăduit, de ideile sale vizionare, de ataşamentul total faţă de pământul strămoşesc şi de „sevele” din care şi-a tras esenţa şi puterea creatoare, Nicolae M. Nica rămâne în satul său un om modest, care nu-şi atribuie nici un merit deosebit în artă. Poate doar pe acela de continuator al ideii că „veşnicia s-a născut la sat”.

„Nu numai eu am făcut ceva; au fost mulţi înaintea mea. Eu doar am continuat mai bine sau mai puţin bine.”

Nu-i aşa că Nicolae Nica este un om cum altul nu-i?

Nicolae M. Nica ar trebui să fie bunicul tuturor copiilor. Să îi înveţe, aşa cum numai el ştie, dragostea pentru natură, pentru animale şi păsări, pentru oamenii-oameni. Să îi înveţe cântecul românesc şi jocurile. Să îi înveţe să se respecte pe ei înşişi dar şi pe ceilalţi. Să îi înveţe dreapta judecată şi respectul pentru muncă.

La 94 de ani nea Nica este mereu neliniştit, în luptă cu timpul. „N-am timp să te cunosc“ – spune, şi trece printre lucrările care i-au marcat existenţa, mângâindu-le, vorbindu-le şi retrăindu-şi, poate, tinereţea, viaţa transferată în ele.

Nea Nica şi-a dăltuit nemurirea în lemn, în os şi în conştinţa semenilor, cu îndârjire şi cu credinţa pe care ne-a insuflat-o şi nouă, celor privilegiaţi prin faptul de a-l fi cunoscut…

Da, cred în Dumnezeu, cred în veşnicie şi, mai ales, cred în oameni ca Nicolae M. Nica.

(Materiale apărute în cărţile „Cioplitorul de gânduri“ şi „Cronică în tăcere“ editate şi publicate de CJCPCTC Olt în anul 2006, respectiv 2008)”

 Adevarul.ro a publicat in 2010 un interviu intersant cu maestul Nicolae M Nica. Iata cate va ganduri ale venerabilului artist la varsat de 93 ani:

„Ce-i place

•• „Tot ce e frumos. Iubesc arta. Cum găsesc puţin timp liber mă apuc să sculptez, mă relaxează, mă simt cel mai bine făcând asta. Mi-a plăcut întotdeauna să ştiu cât mai mult din fiecare domeniu. Am citit mult la viaţa mea“.

Ce nu-i place

•• „Nu suport oamenii răi. Nu-mi plac oamenii neserioşi şi cei care promit ceva şi nu se ţin de cuvânt. Nu-mi place să stau degeaba, toată viaţa mea am făcut ceva şi îi îndemn pe toţi oamenii să facă şi ei ceva“.

Întrebări şi răspunsuri

•• De ce nu vă vindeţi lucrările?

N.N.: Nu m-am coborât la bani, pentru că nu au valoare faţă de lucrările mele. Ele prezintă ceva care dă căldură simţului uman, dă viaţa pe care o trăieşte ţăranul. În fiecare lucrare se simte ceva din el, din activitatea lui. Am avut expoziţii în toată ţara, dar nu am vândut pentru că eu urmăream să fac muzeu şi dacă vindeam nu mai aveam cu ce să fac.

•• Care este tema dumnavoastră de suflet

N.N.: Lumea satului cu meşteşugurile şi tradiţiile ei apare în majoritatea sculpturilor mele. Unele lucrări ale mele redau hora, sârba, joiana, brâul şi unirea. Oamenii au nevoie de ele pentru că ei au primit alte influenţe străine care vor trece aşa, ca apa peste pietre şi vor rămâne aceste autentice hore.”