Posts Tagged ‘viata’

Comportamente din trenul vietii! by Romulus Modoran

30/08/2015

Modoran Romulus

Conform dicţionarului explicativ al limbii române semnificaţiile cuvântului comportament (comportamente, s.n.) sunt: 1. Modalitate de a acţiona în anumite împrejurări sau situaţii; conduită, purtare, comportare. 2. Ansamblul manifestărilor obiective ale oamenilor prin care se exteriorizează viaţa psihică.

În viaţă: „fii atent la gândurile tale, pentru că ele vor devenii cuvinte! Fii atent la cuvintele tale, pentru că ele vor deveni fapte! Fii atent la faptele tale, pentru că ele vor deveni obiceiuri! Fii atent la obiceiurile tale, pentru că ele îţi vor forma caracterul! Fii atent la caracterul tău, pentru că el va fi destinul tău!”

Deci, fii atent la comportamentul tău!

Învaţă să gândeşti pozitiv! Gândirea pozitivă conduce la o creştere extraordinară a eficienţei. Gândirea pozitivă face să iasă la iveală abiliăţti şi resurse personale nebănuite şi, totodată, menţine mintea în armonie, alungând teama, îngrijorarea şi neliniştea, care sunt inamicii succesului şi eficienţei. Ea aranjează mintea într-o stare de reuşită. Ascute simţurile şi le face mai pătrunzătoare. Gândirea pozitivă permite să te concentrezi asupra ţelului, în loc să vezi doar obstacolele din calea spre acel anumit scop. Omul care gândeşte pozitiv va transmite atitudinea sa întregului său grup. El va fi răsplătit cu entuziasm şi hotărâre, renăscute pentru atingerea scopurilor dorite.

“Când ţi se pare atât de greu,/ S-asculţi cum lumea te bârfeşte/ Atunci, ascultă sfatul meu…Zâmbeşte!”

Viaţa este plină de oportunităţi şi obstacole, miracole şi mistere, este un tren lung. “Un lung tren ne pare viaţa./ Ne trezim în el mergând,/ Fără să ne dăm noi seama,/ Unde ne-am suit şi când.”

Cât mai multe vagoane să fie pline cu amintiri frumoase, cu realizări, cu oameni cu suflet curat, blând şi îmblânzitor, cu iubire, cu copii, dar şi cu bătrâni plini de înţelepciune.

În vagonul cu amintiri să-ţi închipui că “eşti pe munte seara, stând singur să te rogi şi frumoase amintiri, de unul să invoci!”

Următorul vagon să fie plin cu roadele muncii, cum este “mărul de lângă drum şi fără gard, în ramurile căruia poame roşii ard.” Acolo să fie şi oameni generoşi, cu sufletul frumos şi care să îndemne pe ceilalţi călători să ia roade “fără sfială,/ Că n-o să dea la nimeni socoteală.”

Trenul vieţii ar fi sărac şi incomplet fără “iubire, ca un bibelou de porţelan, cu existenţa efemeră.” Să înserăm pe acest vagon următoarele versuri: “Păstrază-mă în ochii tăi/ Să fiu mereu cu tine./ Azi te iubesc mai mult ca ieri/ Şi mai puţin ca mâine.”

În vagonul copiilor să călătorească şi ce mici şi cei tineri ce privesc spre soare, frumoşi care mai de care. Ei vor avea grijă de ce le-au lăsat “străbunii şi tot ei vor sta în calea vânturilor şi furtunii.”

“Cine are părinţi, pe pământ nu în gând/ Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.” Este vagonul în care călătoresc fiinţele cele mai dragi, cei pe care, deseori, în special atunci când o ducem bine, îi uităm. Depinde de comportamentul fiecăruia.

Romulus Modoran

Psihologia poporului român by Romulus Modoran

23/08/2015

Modoran Romulus Prietenul nostru dl Romulus Modoran ne propune o tema foarte interesanta interesanta:

În om este atâta realitate câtă este în el energie de muncă” – Constantin Rădulescu Motru.

Constantib Rădulescu Motru, reprezentant de seamă al şcolii filozofice româneşti, gânditor cu formaţie enciclopedică, savant, dar şi remarcabil dascăl şi promotor al noului în educaţie şi învăţământ, născut la data de 15 februarie 1868 în Butoieşti, judeţul Mehedinţi şi decedat la data de 06 martie 1957 în Bucureşti, rămâne una dintre personalităţile de prim rang din istoria României moderne. A fost un filozof, psiholog, pedagog, om politic, academician şi preşedinte al Academiei Române(1938-1941). Autor a multor cărţi de filozofie şi psihologie. Este crezul unei vieţi închinate adevărului şi binelui, o viaţă pilduitoare pentru generaţia de azi şi pentru generaţiile de mâine.

Preocupările marelui filozof au fost, însă, afirmarea culturii române moderne, cunoaşterea specificului spiritualităţii noastre şi afirmarea personalităţii acesteia în contextul istoriei universale. Psihologia socială, afirma C. R. Motru, are drept scop să determine şi să explice însuşirile sufleteşti ale unei populaţii, însuşiri sufleteşti condiţionate de trei factori principali: de fondul biologic ereditar al populaţiei, de mediul geografic şi de caracterele instituţionale dobândite în timpul evoluţiei sale istorice. Nu toate populaţiile sunt capabile de cultură naţională.

Populaţiile care se ridică la o cultură naţională au în ele particularitatea de a-şi cristaliza experienţa istorică în instituţii de natură spirituală care, odată înrădăcinate, preiau conducerea vieţii lor sufleteşti. Fiecare popor cult îşi are structura şi evoluţia sufletească proprii sieşi, îşi are destinul său. Redăm câteva date privitoare la însuşirile sufleteşti ale poporului român, sub aspectul vieţii sale economice şi sociale, aşa cum arăta marele filozof.

Individualismul sufletului românesc. Românului nu-i place tovărăşia. El vrea să fie de capul lui, stăpân absolut la el în casă, cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie a lui. Cu timpul, acest individualism românesc poate fi educat şi transformat într-un individualism creator de instituţii.

O altă caracteristică a sufletului românesc este neperseverenţa la lucru început. Românului îi este greu până se apucă de ceva că de lăsat se lasă uşor. Omul din Apus face opere durabile, pe când românul improvizeză. Neperseverenţa la lucru şi-a făcut apariţia în secolul al XIX-lea odată cu apariţia mulţimii de politicieni şi slujbaşi la stat. S-au făcut din politică şi din slujbă profesiuni de muncă uşoară. Perseverenţa la lucru se obţine prin selecţia corespunzătoare a candidaţilor la profesiune. Unde profesiunile se ocupă fără astfel de selecţie, avem de-a face cu neperseverenţa la lucru. La noi, acesta a fost cazul.

Totuşi, românul este prin natura sa ereditară, perseverent la lucru, cum este şi răbdător, conservator, tradiţionist, dar această natură ereditară a lui a fost pervertită de o greşită viaţă instituţională. El este neperseverent fiindcă instituţiile statului l-au obligat la improvizaţii. Sufletului românesc i s-au mai atribuit încă alte multe caracteristici.

S-a spus că este nedisciplinat în ceea ce priveşte munca pe terenul economic. Pe când celelalte popoare din Apus păstrează muncii un ritm regulat, ca de ceasornic, poporul român cunoaşte munca dezordonată.

Românul nu munceşte metodic, ci în salturi. Pe lângă aceste caracteristici nefavorabile, sufletului românesc i se atribuie şi caracteristici favorabile. Se spune despre el că este primitor, tolerant, iubitor de dreptate şi adevăr, religios.

Trebuie să decidem ce tip de cultură formăm poporului român. Este un proces de lungă durată şi nu mai amână întârziere. Ştim că numărul responsabilităţilor indică nivelul culturii. Sufletul omenesc cunoaşte dorinţa de a consuma înainte de a o cunoaşte pe cea de a produce. Dorinţa de a produce vine cu anevoie şi cu mari sacrificii. Înfrângerea apetiturilor vine numai treptat, odată cu răspândirea culturii, cu obişnuinţa suportării îndatoririlor sociale.

Românul nu fuge de muncă, dar vrea o muncă în condiţii speciale, vrea o muncă fără liberă concurenţă, care să se răsplătescă nu după produsul ei, ci după intenţiile lucrătorului.

Omul de caracter, la români, nu este acela care e consecvent cu sine însuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. Nu este vorba cum sună clopotul. A sunat, ai fost prezent, atunci eşti om de caracter. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-odată „om mare”. Mare a devenit şi Ion, mare a devenit şi Gheorghe, mare a devenit şi Petre. S-a zăpăcit aproape tot neamul că prea are mulţi „oameni mari”.

Noi cei mici şi prea neînsemnaţi dorim: un stat care să nu mai fie proprietatea unora; criteriul de selecţie să fie talentul şi competenţa; intransigenţă morală; să eradicăm politicianismul, dezbinarea şi viclenia; să pregătim ogorul în care seminţele mirabile să de roade. „Tu doreşti, dar EI întreabă/ Omule n-ai altă treabă?”

Romulus Modoran

Îndemn la simplitate by Romulus Modoran

23/08/2015

Modoran Romulus Prietenul nostru Romulus Modoran ne transmite un „indemn la simplitate”:

„Iubire, virtute, geniu, adică tot ceea ce onorează pe om, au fost mai întotdeauna prigonite de om”. (Doamna De Stael scriitoare franceză) 1766-1821.

Sunt oameni care nu simt unul făţă de altul decât indiferenţă. Relaţiile dintre ei încep cu o minciună şi tot cu o minciună se va sfârşi. Ei sunt dintre aceia care nu cunosc niciodată pe nimeni şi nimeni nu-i cunoaşte. Ei doresc toate onorurile, chiar şi pe cele care nu există, iar pe ceilalţi îi tratează cu dispreţ, ca pe ultimii oameni. “Pretindem şi cerem”, acesta este sloganul lor.

În setea sa de progres şi de civilizaţie materială omul s-a transformat, adică a pus pe primul loc ceea ce este secundar înaintea esenţialului. Omul de astăzi este o fiinţă artificială. Complexitatea omului de astăzi nu înseamnă distincţie în înţeles de superioritate, complexitate în înţeles de adâncime şi frumuseţe interioară.

“Omul modern” este avid după putere şi are o sete permanentă de a se îmbogăţi. Educaţia a fost făcută în raport cu unele valori la modă şi nu în raport cu valorile spirituale şi de performanţă. “Omul civilizat” este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul. Principiile după care acţionează nu au nimic comun cu morala şi etica. A fura, a exploata şi a manipula pe cei slabi, a deveni sclavul banului, nemunca şi lipsa de educaţie, petrecerile frecvente sunt, doar, câteva dintre preocupările “omului modern, civilizat”. Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest om: “vom trăi şi vom vedea”. Preocupat de ceea ce nu-i firesc, renuntând la ceea ce îi este esenţial, şi-a pierdut adevărata frumuseţe şi tărie, şi-a pierdut tot rafinamentul intelectual şi estetic.

Ce înseamnă a fi cult, distins şi liber de elementele inutile? Să ajungi să-ţi exprimi esenţa? Înseamnă a fi un “om simplu”. Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. “Omul simplu” rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. “Omul simplu” trăieşte viaţa firesc şi esenţial. Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Sensul vieţii este înţeles mai uşor de “omul simplu” decât de “omul complicat”. Cel care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască în lumină şi frumuseţe. “Omul simplu” ajunge să cunoască adâncurile, să cuprindă lumea şi să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei. Cugetul şi fapta nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse. Bucuria trăirii în simplitate poate fi înţeleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul. “Omul simplu” este o făptură vie; o făptură de mare plinătate şi echilibru interior.

Trăim într-o lume diversificată, dar pentru a supravieţui este nevoie de înţelegere, de credinţă; este nevoie să devenim „oameni”.

„Omul simplu” respectă familia, fiindcă numai familia ne oferă realizarea în viaţă, că numai în familie ne bucurăm de clipe frumoase, de respect şi iubire. Şi, că numai familia leagănă toate tristeţele şi usucă lacrimile singurătăţii.

 

Romulus Modoran

Nicolae M. Nica cioplitor in lemn si ganduri

20/03/2011

 Astazi am descoperit un om remarcabil maestrul Nicolae M. Nica Este acel tip de om langa in apropierea caruia ai vrea sa te afii cat mai mult. Este unul din oamenii care prin daurirea cu care a creat arta autentica ma face sa fiu mandru ca sunt roman.

Am avut sansa sa vad la TVR emisunea Zestrea Romanilor. Nicolae M Nica are o colectie deosebita de sculpturi si tablouri. Le-a creat pentru a transmite un mesaj de iubire oamenilor. Intreaga lui opera este destinata unui muzeu satesc pe  la infiintat in localitatea Fagetelu din judetul Olt.

Am cautat pe internet informatii despre maestul Nicolae M Nica. Am gasit un articol intersant semnat de Valeru Ciurea si publicat pe pagina de internet a Consiliului Judetean Olt.

foto www.adevarul.ro

„Pentru călătorul care trece prin localitatea Făgeţelu din nordul judeţului Olt nu există un semn distinctiv care să-i atragă atenţia că tocmai a ajuns pe un teritoriu patronat de un adevărat senior spiritual.

Doar statuile amplasate la intrările satului Chilia semnalează, discret, trecerea unei graniţe.

Abia când trece pragul muzeului din Chilia, călătorul înţelege şi se simte dintr-o dată privilegiat. Pentru că acolo îl întâlneşte pe maestrul Nicolae M. Nica, o călăuză care îl poartă în timp, prin colecţiile sale de obiecte tradiţionale, expuse ca o constelaţie într-un univers ce încă mai pulsează prin sufletele celor care au trăit, chiar şi câteva clipe, farmecul şi magia vieţii „la ţară“.

Este acolo, în preajma acelor obiecte, atâta linişte încărcată de tăceri grele, de amintiri amplificate de chipurile ţăranilor ce privesc din fotografiile de pe pereţi, încât o emoţie caldă vine să învăluie sufletul vizitatorului, niciodată întâmplător.

Şi, după ce este invitat să mângâie cu privirea colecţia de simfonii sculptate în lemn şi os, realizate de Nica M. Nicolae, călătorul înţelege că tocmai a fost martorul şi eroul unui adevărat ritual de iniţiere în arta iubirii de oameni şi a nemuririi prin spirit.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

foto: Biconet

Cine nu crede, să vină aici, la Chilia…

Maestrul Nica M. Nicolae, călăuza noastră prin meandrele spiritului şi a veşniciei ne aşteaptă…

Nicolae M. Nica s-a născut la 7 februarie 1917, în comuna Chilia, judeţul Olt, actualmente sat component al comunei Făgeţelu, într-o familie de ţărani, părinţii săi Marin şi Floarea oferindu-i ca repere  în viaţă cinstea, omenia şi cultul muncii.

La 2 martie 1939 a fost încorporat pentru efectuarea stagiului militar însă izbucnirea celui de al doilea război mondial determină mobilizarea sa la 29 iunie 1940. Participă direct la Campania din Est având gradul de sergent, distingându-se prin curaj şi fermitate în îndeplinirea ordinelor de luptă. La 24 noiembrie 1943, cu ocazia luptelor de la Melitopol este dat dispărut, însă în realitate cade prizonier şi cunoaşte  pe parcursul a 5 ani  tragediile şi ororile lagărelor ruseşti.

La 25 mai 1948 este eliberat din prizonierat şi revine în ţară. Între 1959-1962 urmează cursurile Şcolii Populare de Artă din Piteşti, specializarea sculptură, pe care a absolvit-o în 1963. După 1965 se dedică activităţii de cercetare şi colecţionare a unor vestigii istorice din satul natal, fiind cel care a înfiinţat la 1 iunie 1979 Muzeul Sătesc din Chilia,  contribuind în mod direct la salvarea patrimoniului istoric şi etnografic din nordul judeţului Olt. În perioada 1994-2003 şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Muzeului Judeţean Olt, îndeplinind funcţia de custode al filialei de la Chilia-Făgeţelu.

Nica M. Nicolae este un ţăran autentic, un artist desăvârşit în meşteşugul cioplirii lemnului şi al intarsiei în os, opera sa fiind remarcată de specialişti ca încadrându-se în segmentul artei naive. Lucrările sale au ca tematică lumea satului tradiţional românesc, ţăranul cu orizontul său inefabil  clădit pe filozofia pământului. Povestea lemnului, instinctul prelucrării acestuia îl păstrează intact, cu talent şi vocaţie autentică, iar meşteşugul îl transmite mai departe tinerei generaţii, cu harul şi smerenia ţăranului român.

A participat de-a lungul timpului la numeroase manifestări cultural-artistice(expoziţii personale, de grup, simpozioane, colocvii, târguri ale meşterilor populari) judeţene, naţionale şi internaţionale, de fiecare dată reprezentând cu onoare judeţul Olt. Premiile obţinute, originalitatea şi valoarea creaţiei sale artistice au determinat alegerea sa ca membru de onoare al Academiei de Arte Tradiţionale ”ASTRA” din Sibiu. Pasiunea pentru desluşirea tainelor meşteşugului lemnului l-au situat întotdeauna în atenţia mass-mediei, numeroase documentare de televiziune imortalizând pentru posteritate existenţa sa ca personalitate culturală  a meleagurilor oltene. Este fondatorul Fundaţiei Culturale “Nicolae M. Nica”, organism ce s-a preocupat de înfiinţarea unei biblioteci şcolare şi organizarea unor cursuri de arte şi meserii (sculptură în lemn, ţesut-cusut) pentru tineri, în comuna Făgeţelu, judeţul Olt.

Având în vedere întreaga sa activitate artistică, contribuţia majoră la cunoaşterea şi tezaurizarea mărturiilor civilizaţiei populare româneşti propunem acordarea Titlului de Cetăţean de Onoare al judeţului Olt şi nominalizarea sa drept subiect al documentarului artistic de etnografie şi antropologie culturală ţărănească “Zestrea Românilor”, ce va cuprinde 12 episoade şi va fi realizat în judeţul Olt în perioada 18 septembrie 2006- 18 septembrie 2007.

Pentru ceea ce a înfăptuit şi pentru ceea ce va mai face-la cei 90 de ani pe care îi va aniversa pe 7 februarie 2007- considerăm oportună iniţierea sub înaltul patronaj al Consiliului Judeţean Olt a unor manifestări culturale la Slatina şi Făgeţelu,  cu concursul Muzeului Judeţean Olt, Centrului Judeţean Olt pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Centrului Cultural “Oltul” şi Ansamblului Profesionist “Plaiurile Oltului”, (acordarea Titlului în şedinţă festivă a Consiliului, organizarea unei expoziţii sub genericul “Tezaure umane vii: Nicolae M. Nica – un apostol de dincolo de veac, tipărirea lucrării “O cronică prin tăcere: Osul”, autor Nicolae M. Nica), circumscrise omagierii unui apostol cultural ce şi-a dedicat întreaga viaţă aducerii în memoria semenilor noştri, a credinţei, simplităţii şi curajului ţăranului român.

A spune despre Nicolae M. Nica cuiva care nu l-a cunoscut că este un om cum altul nu-i, fără să explici în ce constă singularitatea sa, poate fi socotită o judecată simplistă şi superficială, o generalitate de tipul „oamenii sunt diferiţi, nu găseşti doi la fel“.

De când l-am întâlnit prima dată, aceasta a fost ideea care m-a stăpânit, dar, deşi sunt câţiva ani de când îl cunosc, tot n-am găsit calea pe care să o urmez pentru a demonstra evidenţa aserţiunii anterioare.

Trebuie însă să mărturisesc că de multe ori în tot acest timp am fost preocupată de gândul că am faţă de acest om o datorie de conştiinţă, aceea de a-l împărtăşi celor care nu au avut ocazia să-i stea alături, măcar şi pentru perioade foarte scurte de timp, aşa cum am avut eu.

Şi totuşi, mă întreb acum, „mi-ar da oare rezultatul corect“ dacă aş pune una lângă alta, într-o operaţie de adunare, calităţile sale, precum şi trăsăturile de caracter sau conceptele ce-i definesc personalitatea? Adică, purtând laolaltă sensurile cuvintelor adevăr, dreptate, consecvenţă, modestie, îndrăzneală, mândrie, umilinţă, tărie, slăbiciune, dârzenie, talent, geniu, reuşită, înfrângere, muncă, împlinire,  să pot obţine un „summum“ Nicolae M. Nica.

Nicolae M. Nica face parte din categoria acelor oameni a căror esenţă nu se poate nici calcula, nici interpreta. Poate, doar, se poate înţelege, sau nu. Am să încerc în câteva rânduri să restitui ceea ce Nicolae M. Nica mi-a împărtăşit la ultima noastră convorbire, din 27 iunie 2002, pentru a prefaţa acelaşi gest, mult mai amplu şi convingător pe care Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt se pregăteşte să-l facă. Este vorba despre cartea Cioplitorul de gânduri, care cuprinde confesiunile lui Nicolae M. Nica, sculptor în lemn, în os, şi… în propriul destin.

O carte despre viaţă în toate sensurile, despre trecut şi actualitate, despre proiecte îndrăzneţe pe care autorul lor le gândeşte în universul său din satul Chilia. O carte de autor, am spune, dacă ne referim atât la importanţa personajului Nicolae M. Nica în contextul artei populare şi a lumii ţărăneşti, în general, la uimitoarele judecăţi de valoare cuprinse în ea, la dimensiunea cunoaşterii dobândite prin lectură. O carte de autor, pentru ca autorul însuşi este Nicolae M. Nica, cioplitor, de astă dată, în gânduri şi cuvinte.

 Nu pot decât să-i felicit pe colegii de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt, în special pe domnul director Visi Ghencea, care au intuit, pe de-o parte, valoarea omului Nicolae M. Nica, alături de care au petrecut zile de-a rândul în încercarea de a-l cunoaşte şi a-l înţelege, iar, pe de  altă parte, necesitatea unei astfel de scrieri, inedite, în mare măsură, care proclamă, conform metodelor moderne de cercetare ale antropologiei culturale şi sociale, întoarcerea către persoană şi personalitate, axarea pe „istoria“ şi contemporaneitatea aproapelui, în încercarea de a depista alte strategii şi problematizări privind cercetarea umană în noul mileniu.

Cioplitorul de gânduri este o carte cu mesaj: ea trebuie înţeleasă „în cheia“ filozofiei de viaţă a autorului, a concepţiei sale artistice; este o carte de învăţătură care străbate timpul şi prin care autorul ei „fără de voie“ se descoperă pe sine, povestind, iar povestirea îi descoperă crezul într-o lume, aceea ţărănească, autentică, în care el întrezăreşte nemurirea.

Nicolae M. Nica nu e un om ca oricare altul. Am mai spus-o, ştiu, ceva mai înainte, dar abia acum îmi dau seama, după ce am retrăit toate momentele întâlnirilor noastre, că această afirmaţie nu poate să lipsească atunci când vorbeşti despre el, în intervalele în care cauţi altă motivaţie a unicităţii sale ca om, ca meşter de artă populară şi ca artist plastic contemporan.

Născut în 1917 în satul Chilia, comuna Făgeţelu, judeţul Olt, unde îşi petrece şi anii copilăriei, Nicolae M. Nica trăieşte şi acum nostalgia acelei vârste, în care respectul faţă de părinţi era o credinţă, iar cultul tradiţiei – lege.

Poate că de aceea, de cum intri în curtea muzeului din sat, te întâmpină o parte din ultimele sale lucrări cioplite în lemn: două  grupuri statuare cu titluri şi mesaje simbolice. Primul se numeşte „Respect“ şi reprezintă doi copii stând în faţa părinţilor, iar cel de-al doilea poartă numele atitudinii celei mai proprii ţăranului român: „Omenie“. Gestul său artistic a fost pe dată explicat, mai ales că, la momentul acela, contextul discuţiei îl cerea:

„Acestea sunt ultimele mele lucrări mari, din cele patru pe care le-am făcut şi le-am plantat aici, în curtea muzeului. Am vrut ca prin sculptură nu numai să bucur ochii şi simţul artistic, dar să şi educ. Avem nevoie de educaţie şi cultură mai multă sau, cel puţin, aşa ar trebui. Copiii în faţa părinţilor trebuie să stea smeriţi, să fie respectuoşi faţă de ei.

Cealaltă lucrare care te întâmpină de cum intri pe poartă se numeşte „Omenie“ sau „Ospitalitate“, dar omenie este mai româneşte, mai popular. Cum vedeţi este o femeie cu pâinea şi sarea, un bărbat cu plosca de vin sau ţuică şi o fetiţă cu flori în mâini. Aşa ştim noi să întâmpinăm oaspeţii. Lucrările mele vorbesc în tăcere, pentru că arta vorbeşte tăcând, iar privitorul trebuie să descopere mai mult şi să judece ce a făcut omul acela (adică eu) şi trebuie să descopere în el însuşi ceva mai mult.“

Pătrundem în muzeul a cărui iniţiativă i-a aparţinut încă din 1948, când întors în sat după doi ani de armată, trei de război şi cinci de prizonierat (amintiri dure, mărturisite, fără voia sa, cu ochii umezi şi vocea tremurată), a început să se preocupe de colecţia de obiecte etnografice.

„De tânăr am vrut să fac în satul meu muzeu. Mi-am dat seama cât de important este ca lucrurile să se păstreze ca martori tăcuţi ai vremurilor. În arta populară adevărată putem descifra istoria unui popor, cultura şi năzuinţele sale către frumos. Eu am citit mult ca să-mi dau seama de când datează localitatea noastră, iar prin probele pe care le-am descoperit şi care se află aici, în muzeu (cinci topoare de piatră cu orificiu, silexuri, pumnale, cruci de morminte) şi prin alte dovezi ştiinţifice, pot dovedi că localitatea noastră este mai veche decât o atestă documentele.

Când am venit aici, în `48, m-au primit ca pe un comunist; au vrut să-mi dea servicii pe care eu nu am putut să le accept: fie să iau declaraţiile de la oamenii de prin sat, fie să spun care sunt cei care vorbesc împotriva colectivităţii. După ce le-am spus că nu pot să fac aşa ceva, am zis că vreau să fac un muzeu, la care mi-au răspuns în batjocură: <Măi prăpăditule, te-ai născut tu să faci muzeu?>. Apoi, tot în 1948, am hotărât plecarea de aici. Am luat două zăvelci ale mamei, o ladă de zestre, o masă rotundă dintru-un lemn şi ceva mărunţişuri. Cu ele am umblat din toamna lui`48 în Piteşti, apoi la Ştefăneşti, iar în 1979 am revenit la Chilia şi am deschis o expoziţie cu tot felul de lucruri.

În perioada amintită până la întoarcerea mea aici am făcut şcoala populară de artă pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele despre artă, am studiat tratate de istorie pentru a şti mai multe despre Chilia şi m-am gândit să fac totuşi muzeul aici, nu la Goleşti, unde am fost chemat să-l fac, pentru că la Goleşti erau Brătienii, fraţii Goleşti, Liviu Rebreanu, iar eu am zis că nu puteam fi pe lângă ei.

În 1979 am venit şi am deschis o expoziţie în şcoala veche. Oficial, muzeul a fost deschis mai târziu, nu în 1979, şi am zis de la început că toate obiectele mele vor rămâne mereu aici.”

Aşadar, meritul înfiinţării muzeului de etnografie (astăzi, secţie a Muzeului Judeţean Olt) îi aparţine lui Nicolae M. Nica, cel care s-a îngrijit ca arhitectura populară, ocupaţiile tradiţionale, portul popular şi meşteşugurile să fie bine reprezentate prin exponatele valoroase. Într-una din sălile muzeului sunt expuse lucrările personale, operele de artă, lucrate de creator: sculptură în lemn, în os şi intarsie.

Şi la acest „capitol” putem afirma că Nicolae M. Nica nu este un creator ca oricare altul, căci, deşi se revendică din tradiţie, cu rădăcini adânci în arta populară românească, deşi trăieşte neaoş, el îşi complică arta într-un mod cu totul neaşteptat, „copleşind-o” cu simboluri şi metafore neaşteptate. După cum ştim, obiectele de artă populară îşi justifică existenţa în mod concret, iar multitudinea categoriilor este tributară în primul rând folosinţei, utilităţii, fiind dublată în subsidiar de atribute estetice.

La Nicolae M. Nica lucrurile nu stau chiar aşa. Operele sale evocă istoria, tradiţia, arta populară, dar sunt ceva mai mult decât toate acestea laolaltă. Ele sunt „variaţiuni pe teme de artă populară”, utilitatea lor este pentru spirit şi pentru „creştere” artistică. Ele tratează teme tradiţionale, filozofice, poetice, istorice, iar filonul lor este mai mereu popular.

De altfel, artistul mărturiseşte existenţa unei punţi de legătură între arta cultă, arta tradiţională şi arta naivă, legătură ţesută în timp şi datorată satului natal, meşterilor pe care i-a cunoscut aici, propriilor concepţii, şcolii populare de artă „şi restul ce-am mai câştigat pe drumul plin de mărăcini”.

Interesant este faptul că o parte din operele în lemn  ale lui Nicolae M. Nica sunt folclorice sau… coregrafice. Grupurile sculpturale reprezentând oameni la horă sau Căluşul par a fi însufleţite. De puţine ori, până a le privi, mi s-a întâmplat să simt sinestezic. Stând în faţa lor, în afară de uimitoarea realizare „tehnică”, de geniul înfăptuirii, pare că simţi şi mişcarea, că auzi muzica tarafului din mijlocul horei, ropotul paşilor, că simţi bucuria oamenilor şi vraja dansului.

Arta lui Nicolae M. Nica nu şi-a uitat scopul: ea nu este doar frumoasă, ea are menirea de a educa, de a aduce aminte, de a responsabiliza, de a îndemna.

„Unele lucrări ale mele redau Hora, Sârba, Salta, Joiana, Brâul şi Hora Unirii. Aceasta (n.n. hora) este dintr-un lemn, cu taraful de lăutari înăuntru, adică în mijloc aşa cum se întâmpla original. Oamenii au nevoie de ele pentru că ei au primit alte influenţe străine care vor trece aşa, ca apa peste pietre şi vor rămâne aceste autentice hore care se jucau în poieni, în vâlcele, la fântâni, în păduri. Se jucau aşa cu strigăte de iureş – cum era Brâul : Şi de Brâu şi de curea/ Şi de cingătoarea mea! (n.n. vocea şi sufletul îi saltă ca şi cum ar striga aievea, în vârtejul dansului).

Nu se juca aşa, lele, lele, erau transpiraţi, trăiau dansul cu toată fiinţa lor. Acestea au fost moştenirea noastră pe care nu trebuie s-o uităm sau s-o pierdem. Noi ne învârtim la discotecă fără haz, fără elen. Nici o lucrare de spirit strămoşesc! N-are moştenire nimic din tot ce vedeţi în această distracţie. Înainte se juca cu iureş şi cu vlagă; rămânea în sânge două-trei zile amintirea horelor jucate. Băiatul simţea fata cu plăcerea pe mână. Era o căldură care se transmitea unul altuia prin palmele împreunate.”

Interesant de observat este faptul că aproape toate lucrările sculptate în lemn sunt făcute dintr-o singură bucată. Nimic nu este tăiat pentru a fi lipit sau unit ulterior. Uimitoare în acest sens sunt cel puţin două dintre ele. Prima se numeşte „Energie captivă”, are forma unei clepsidre cu două toarte, de care sunt legate două inele, iar înăuntru, de o parte şi de alta a clepsidrei sunt „decupate” din trupul aceluiaşi lemn două sfere – energii captive în cele două cavităţi.

„La lucrările mele gândirea este cea mai importantă. Cum să fac? De ce să fac? Acestea sunt întrebările care mă frământă cel mai mult înainte să trec la lucru. Lucrez mult cu dalta, cu freza, dar cel mai mult lucrez la puterea de judecată. Eu sunt şi gânditorul, şi desenatorul, şi executorul.

Pentru lucrarea aceasta cu trei bile una într-alta am avut mai întâi mult de gândit şi apoi de muncit. Am făcut un proiect în capul meu, pe care l-am desenat apoi. Totul este făcut dintr-un singur lemn. Am lucrat cu o freză cât măciulia unui cui. Măsura şi unghiul de acţiune au fost bine calculate; astfel, prima bilă a căzut singură. Pe urmă am făcut bila a doua, cu altă freză, altă mărime, alte calcule şi alte operaţii.

Piua şi pisălogul sunt tot dintr-un lemn. Am făcut această lucrare ca să arăt că aşa cum piua fără pisălog şi pisălogul fără piuă nu sunt bune de nimic, decât numai împreună, ca şi bărbatul şi femeia; deşi sunt făcuţi din aceeaşi carne, dacă sunt separat tot nu sunt buni. Ei sunt făcuţi ca să fie împreună.”

Viziunea artistică a lui Nicolae M. Nica surprinde prin abordări inedite teme esenţiale tratate într-o manieră modernă a cărei temelie este substratul tradiţional, ca semn al unei înţelepciuni şi întoarceri la originile noastre.

Astfel, lucrarea „Viaţa” înfăţişează o „înlănţuire de etape”: copilăria,maturitatea şi bătrâneţea. „Personajele” sunt câte două perechi de linguri cu baza – două căuce şi „trupurile” antropomorfizate – fată – băiat, femeie – bărbat, bătrână – bătrân.

„Noi suntem prea obosiţi să mai facem filozofie; nouă ni se pare că trăim, dar noi murim pe timp ce trece.”

Cât despre „eternul” infinit, Nicolae M. Nica nu este străin de tratarea brâncuşiană, dar „ca să nu-l supăr pe Brâncuşi nu mi-am intitulat lucrarea <Coloana infinitului>, ci <Eternitatea>, adică tatăl, mama şi fiul. Nu eu am inventat-o, este inventată de mult de strămoşii noştri la funiile din lemn de la bisericile vechi sau la firul răsucit de la mărţişor. Toate acestea vorbesc despre continuitate, infinit, veşnicie”.

Aşa cum am văzut, Nicolae M. Nica dă viaţă lemnului de nuc, de cireş, de păr sau de stejar, esenţe tari în care realizează în acelaşi timp compoziţii cu intarsii din os şi aluminiu sau cupru. Una dintre acestea din urmă se numeşte „Lecţia vieţii”. Mesajul este următorul: „părintele şi învăţătorul spun copilului: <Urcă, copile, cât mai sus!>. treptele sunt mai grele, dar când cobori, drumul este mai lin şi ajungi uşor la pâine. Dacă nu înveţi toată viaţa ta, urci greu şi greu vei ajunge la pâine”.

Surprinzătoare atât prin tratarea tehnologică a osului, prin execuţie, cât şi prin simbolistică sunt şi sculpturile realizate numai în os, „ca să rămână nemuritoare”. Unele sunt inspirate din istorie sau din diferite aspecte legate de viaţa de la ţară: obiceiuri de Anul Nou, „Unirea”, „Depănatul pe răşchitor”, „Viaţa”, „Mioriţa”, „Jertfa”. Altele sunt portrete de domnitori, de oameni importanţi din istorie sau figuri de oameni simpli: „Mihai Viteazul”, „Constantin Brâncoveanu”, „Nicolae Bălcescu”, „Horea”, „Nicolae Iorga”, „Fată”, „Băiat”, reprezentări ale poeţilor Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu. Când nu reprezintă oameni, fapte sau întâmplări, lucrări în os poartă denumiri alegorice : „Dor neant”, „Vedere infinită”, „Ochi şi univers”.

„Am lăsat scris pe fiecare lucrare în parte ce reprezintă. Cine pleacă de aici vede tot, le înregistrează în cap şi îşi aminteşte de ele când are nevoie.”

Dincolo de contribuţia sa artistică de netăgăduit, de ideile sale vizionare, de ataşamentul total faţă de pământul strămoşesc şi de „sevele” din care şi-a tras esenţa şi puterea creatoare, Nicolae M. Nica rămâne în satul său un om modest, care nu-şi atribuie nici un merit deosebit în artă. Poate doar pe acela de continuator al ideii că „veşnicia s-a născut la sat”.

„Nu numai eu am făcut ceva; au fost mulţi înaintea mea. Eu doar am continuat mai bine sau mai puţin bine.”

Nu-i aşa că Nicolae Nica este un om cum altul nu-i?

Nicolae M. Nica ar trebui să fie bunicul tuturor copiilor. Să îi înveţe, aşa cum numai el ştie, dragostea pentru natură, pentru animale şi păsări, pentru oamenii-oameni. Să îi înveţe cântecul românesc şi jocurile. Să îi înveţe să se respecte pe ei înşişi dar şi pe ceilalţi. Să îi înveţe dreapta judecată şi respectul pentru muncă.

La 94 de ani nea Nica este mereu neliniştit, în luptă cu timpul. „N-am timp să te cunosc“ – spune, şi trece printre lucrările care i-au marcat existenţa, mângâindu-le, vorbindu-le şi retrăindu-şi, poate, tinereţea, viaţa transferată în ele.

Nea Nica şi-a dăltuit nemurirea în lemn, în os şi în conştinţa semenilor, cu îndârjire şi cu credinţa pe care ne-a insuflat-o şi nouă, celor privilegiaţi prin faptul de a-l fi cunoscut…

Da, cred în Dumnezeu, cred în veşnicie şi, mai ales, cred în oameni ca Nicolae M. Nica.

(Materiale apărute în cărţile „Cioplitorul de gânduri“ şi „Cronică în tăcere“ editate şi publicate de CJCPCTC Olt în anul 2006, respectiv 2008)”

 Adevarul.ro a publicat in 2010 un interviu intersant cu maestul Nicolae M Nica. Iata cate va ganduri ale venerabilului artist la varsat de 93 ani:

„Ce-i place

•• „Tot ce e frumos. Iubesc arta. Cum găsesc puţin timp liber mă apuc să sculptez, mă relaxează, mă simt cel mai bine făcând asta. Mi-a plăcut întotdeauna să ştiu cât mai mult din fiecare domeniu. Am citit mult la viaţa mea“.

Ce nu-i place

•• „Nu suport oamenii răi. Nu-mi plac oamenii neserioşi şi cei care promit ceva şi nu se ţin de cuvânt. Nu-mi place să stau degeaba, toată viaţa mea am făcut ceva şi îi îndemn pe toţi oamenii să facă şi ei ceva“.

Întrebări şi răspunsuri

•• De ce nu vă vindeţi lucrările?

N.N.: Nu m-am coborât la bani, pentru că nu au valoare faţă de lucrările mele. Ele prezintă ceva care dă căldură simţului uman, dă viaţa pe care o trăieşte ţăranul. În fiecare lucrare se simte ceva din el, din activitatea lui. Am avut expoziţii în toată ţara, dar nu am vândut pentru că eu urmăream să fac muzeu şi dacă vindeam nu mai aveam cu ce să fac.

•• Care este tema dumnavoastră de suflet

N.N.: Lumea satului cu meşteşugurile şi tradiţiile ei apare în majoritatea sculpturilor mele. Unele lucrări ale mele redau hora, sârba, joiana, brâul şi unirea. Oamenii au nevoie de ele pentru că ei au primit alte influenţe străine care vor trece aşa, ca apa peste pietre şi vor rămâne aceste autentice hore.”

 

Psihologia succesului by Romulus Modoran

26/09/2010

“Dacă vi se pare că nu vă reuşeşte mai nimic în viaţă,

atunci acest studiu reprezintă exact ce aţi căutat.Vă poate

ajuta să vă transformaţi eşecurile în realizări”

Oamenii nu se nasc fericiţi sau nefericiţi. Un grup de psihologi de la Universitatea din Hertfordshire a elaborat un studiu pe tema “De ce anume depinde succesul”.Conform acestui studiu, fiecare om ”îşi face norocul” şi este capabil să îşi sporească şansele de succes.

Astfel, norocoşii, chiar dacă nu sunt conştienţi de cele de mai sus, trăiesc după patru principii de bază:

Ø      încearcă să-şi creeze singuri şanse de succes – ei simt succesul, creează situaţia

corespunzătoare pentru a-şi atinge scopul propus şi se străduiesc să nu piardă nici o ocazie favorabilă. Lucrurile merg bine pe măsură ce aceşti oameni învaţă să perceapă liniştiţi viaţa şi nu se tem de experimente şi de noi încercări;

Ø      cred în vocea lor interioară” şi încearcă să acţioneze cum le dictează intuiţia. Acest lucru

le reuşeşte pentru că de-a lungul vieţii ei învaţă să îşi antreneze intuiţia, să mediteze şi să îşi alunge din minte orice gând de prisos;

Ø      sunt optimişti, adică au convingerea că vor avea în mod obligatoriu noroc, şi, în cazul unor

nenorociri, se gândesc că se putea şi mai rău. Această atitudine îi ajută să aibă încredere în forţele proprii şi să-şi îmbunătăţească relaţiile cu cei din jur;

Ø      norocoşii, sau cei care reuşesc, au capacitatea de a transforma un nenoroc într-o şansă,

folosind diferite mijloace psihologice. Uneori ajung până acolo încât pur şi simplu visează să li se mai întâmple şi ceva rău.

În majoritatea cazurilor, pentru optimişti, reuşita reprezintă nu ceva ce li se întâmplă, ci ceva

ce pot ei singuri să construiască. Pesimiştii, dimpotrivă, sunt capabili să găsească nenorociri chiar şi în cea mai “abundentă” fericire. Insuccesul este o stare a minţii. Nu trebuie să credeţi că ceva reprezintă o nereuşită până când dumneavoastră nu o percepeţi în felul acesta.

Oamenii devin neatenţi şi neliniştiţi, iar viaţa lor devine dezorganizată, atunci când mintea le este preocupată de o anumită problemă care le macină gândurile.

Vă recomand un aforism la care vă puteţi gândi în cazul unei nereuşite.” Când am crezut că am atins cel mai de jos nivel, am auzit cum cineva bătea în sus de sub mine”.

În cazul unei nereuşite funcţionează legea compensaţiei, pe care atât de frumos a exprimat-o unul din clasicii ruşi: ”Ghinionist la cărţi, dar norocos în dragoste”. “Marile descoperiri se nasc întotdeauna din experimente sau experienţe ratate! – a afirmat Isaac Asimov şi, într-adevăr, avea dreptate. Datorită “întâmplărilor întâmplătoare” s-au descoperit emanaţiile radioactive, penicilina, au fost inventaţi coloranţii artificiali e.t.c.

Când aveţi parte de nereuşite, intraţi în stare de stres.

În ultimul timp, depresia şi problemele legate de aceasta au început să le dea medicilor adevărate dureri de cap. Pe bună dreptate, ce să faceţi cu un om care se plânge că are o stare sufletească proastă?

Iată câteva recomandări pentru cei care cad des victimă frământărilor sufleteşti şi depresilor:

Ø      de regulă, depresia se instalează la persoanele cu un respect de sine scăzut şi cu foarte

puţină încredere în forţele proprii. Alcătuiţi o listă a calităţilor dumneavoastră. Veţi rămâne uimiţi de câte calităţi veţi găsi la persoana dumneavoastră;

Ø      multe persoane predispuse la depresie exagerează în aprecierea gravităţii problemelor

proprii şi percep greutăţile vieţii într-un mod prea tragic. Multe dintre aceste persoane nici măcar nu pot să facă faţă propriilor trăiri. Nu vă ruşinaţi să vorbiţi despre problemele dumneavoastră şi veţi vedea că vă veţi lărgi cercul de prieteni;

Ø      analizaţi-vă amănunţit relaţiile cu cei din jur. Se află cumva printre aceşti oameni persoane

care vă provoacă neplăceri? Oare nu ar fi mai bine să evitaţi comunicarea cu persoanele respective?

Ø      poate aveţi impresia că în viaţa dumneavoastră nu sunt destule sărbători. Perioadele de

linişte şi calm sunt absolut necesare pentru sănătatea dumneavoastră. Învăţaţi să vă bucuraţi de viaţă. Retrăiţi amintirile copilăriei;

Ø      efortul fizic îmbunătăţeşte starea sufletească a omului. Se pare că, în momentul depresiei,

organismul uman cunoaşte o scădere a nivelului substanţei active numite feniletilamină, iar efortul fizic duce la creşterea acestuia. Autorii cercetărilor recomandă medicilor generalişti să prescrie exerciţii fizice tuturor pacienţilor ce acuză depresii.

Ce trebuie să ştim pentru a avea noroc

Sarcina noastră este să înţelegem că nu există nenoroc sau neşansă, ci doar reprezentări incorecte ale acestora. Aşadar, ce trebuie să facem pentru a fi fericiţi şi norocoşi?

Orice om primeşte în viaţă ceea ce doreşte şi ceea ce a reuşit să obţină. Doreşte să aibă succes, succesul vine la el. Doreşte să fie un veşnic ghinionist, puteţi fi siguri că aşa se va întâmpla! De aceea, prima condiţie pentru a scăpa de sindromul ghinionistului este să aveţi o viaţă activă, pentru că aşa nu veţi mai avea timp să discutaţi sau să analizaţi insuccesele dumneavoastră:

Ø      în majoritatea cazurilor,sindromul ghinionistului îi afectează pe oamenii care nu au

încredere în forţele proprii şi nu îşi iubesc propria persoană;

Ø      nu consideraţi orice neplăcere drept sfârşitul lumii. În orice situaţie negativă încercaţi să

vedeţi şi partea bună a lucrurilor;

Ø      sărbătoriţi-vă succesele. Este bine să vă mândriţi cu propriile realizări. O astfel de abordare

este mult mai bună decât să vă plângeţi tot timpul de viaţa pe care o duceţi.

Ghidaţi-vă după principiul: ”Dacă îşi merge rău, găseşte pe cineva căruia îi merge şi mai rău şi ajută-l”;

Ø      nu trebuie să vă temeţi de greşelile şi erorile probabile; numai cel ce nu încearcă nimic nu

greşeşte niciodată. Cel mai important este să nu învinuiţi pe alţii de insuccesele dumneavoastră. Obişnuiţi-vă să trageţi învăţăminte din erorile şi insuccesele înregistrate;

Ø      dacă vă temeţi de un insucces sau nu doriţi să vă asumaţi responsabilităţi suplimentare,

atunci soarta degeaba vă surâde. Mai bine ţineţi minte următoarea frază şi repetaţi-vi-o de fiecare dată când aveţi ocazia: Dacă cineva a putut să facă asta, atunci pot şi eu”;

Ø      pentru a şti spre ce vă îndreptaţi, stabiliţi-vă un scop. Scopurile stabilite în mod corect au

uimitoarea capacitate de a se realiza singure, cu condiţia ca acel scop să fie realizabil. Când v-aţi realizat acest scop, treceţi la stabilirea altuia, evident, realizabil şi poate chiar mai complex decât primul.

Preşedintele SUA, A. Lincoln, a pierdut alegerile prezindenţiale de opt ori la rând! Gândiţi-

vă ce încredere în sine a trebuit să aibă pentru a-şi depune candidatura a noua oară când a şi câştigat!

Când dorim să găsim o idee nouă sau o rezolvare la o problemă, trebuie să fim conştienţi că răspunsul la problema noastră se află deja undeva, şi să pornim imediat în căutarea acestuia.

Când omul are o imagine clară despre sine, undeva în interiorul său apare senzaţia că “vede”, ştie adevărul despre sine.

Dorinţele pot fi programate în aşa fel încât să se transforme în succese. Acest lucru este posibil prin conectarea posibilităţilor inepuizabile ale voinţei şi imaginaţiei. Voinţa influienţează în principal conştiinţa, iar imaginaţia deschide calea către profunzimile subconştientului.

Secretul “auto-administrării” cu ajutorul autosugestiei constă în capacitatea de a controla în mod conştient propria imaginaţie. Datorită imaginaţiei, omul este fiinţa cea mai influenţabilă de pe planeta noastră. Tocmai acesta este elementul pe care nu îl scapă din vedere acele personalităţi care doresc să manipuleze masele, cum ar fi în politică, religie, educaţie şi în industria reclamelor. Atât timp cât autosugestia rămâne un obicei” inconştient şi necontrolat, omului îi este sortit să rămână o victimă a circumstanţelor, o fiinţă supusă voinţei altora.

Imaginaţia joacă în viaţa noastră un rol mult mai important decât îşi închipuie majoritatea dintre noi.

Noi suntem propriile noastre dorinţe.

Fie că suntem sau nu conştienţi de acest lucru, fiecare dintre noi poartă cu sine o imagine a propriei persoane.

Imaginea propriului eu, “tabloul” psihic şi spiritual al propriei persoane, reprezintă cheia către cele mai bune calităţi şi moduri de comportament ale acesteia. Imaginea propriului eu determină şi limitele posibilităţilor dumneavoastră, adică acele lucruri pe care sunteţi sau nu în stare să le înfăptuiţi. Crearea unei imagini adecvate şi reale a propriei persoane îi deschide omului calea către noi capacităţi, noi talente. Cu alte cuvinte, acesta este modul prin care insuccesele se pot transforma în succese.

Psihologia propriului eu face lumină asupra conceptului de gândire pozitivă, şi, ceea ce este şi mai important, explică de ce imaginea propriei persoane are uneori rezultate pozitive, iar în alte cazuri acest efect lipseşte cu desăvârşire. Problema constă în aceea că fenomenul de gândire pozitivă se manifestă doar atunci când coincide cu existenţa imaginii despre propria persoană. Dacă respectiva coincidenţă nu apare, atunci trebuie modificată imaginea despre propria persoană.

Acest lucru se explică prin faptul că creierul uman şi întreg sistemul nervos acţionează către un anumit scop, în concordanţă cu principiul existenţei scopurilor personale. Acestea funcţionează ca un “mecanism îndreptat spre un anumit obiectiv”, ca un sistem automat de conducere care acţionează asupra dumneavoastră, ca un “mecanism al succesului” sau “un mecanism al insuccesului” în funcţie de comenzile pe care i le daţi.

Imaginea propriului eu se modifică în bine sau în rău nu numai datorită unui proces de gândire sau înregistrării unor date teoretice, ci în special în urma unui proces de acumulare a experienţelor practice.

Un om sănătos, fericit şi echilibrat nu reprezintă rezultatul unei copilării în care i s-a povestit despre iubire, ci al unor experienţe în care iubirea a fost trăită de el însuşi.

Imaginea propriului eu reprezintă “cheia de aur” către o viaţă fericită şi îmbelşugată, cu condiţia respectării a două reguli:

Ø      toate acţiunile, sentimentele, încercările noastre să coincidă cu imaginea propriului eu;

Ø      imaginea despre sine să fie modificată.

Nivelul fericirii

“Fericirea este acea stare în care, în majoritatea timpului,

ne stăpânesc gânduri plăcute”.

John A.Schindler

Senzaţia de fericire este o calitate specific umană. Când suntem fericiţi, gândurile noastre sunt mai bune, muncim mai bine, percepem totul mai acut şi ne simţim mai sănătoşi.

Se pare că cea mai importantă premisă în percepţia fericirii este prezenţa autorespectului.

Conform studiilor, oamenii fericiţi se iubesc pe sine, cred în ei înşişi, se consideră inteligenţi, sănătoşi şi au o poziţie socială bună. Aceştia sunt optimiştii şi extrovertiţii, oamenii care nu dramatizează situaţiile neplăcute din viaţa lor.

Psihologul rus K. Kikceev a studiat trăsăturile fiziologice ale oamenilor în momentul când aceştia se gândeau la lucruri plăcute sau  neplăcute şi a ajuns la concluzia că, în primul caz, se îmbunătăţeau vederea, simţul olfactiv, auzul, capacitatea de a identifica până şi cele mai mici diferenţe cu ajutorul simţului tactil.

Terapia psihomatică a adus multe dovezi în sprijinul ideii că persoanelor care iubesc viaţa le funcţionează mai bine organele interne ( stomacul, plămânii, inima ).

În anii `60, psihologii din Universitatea Harvard au studiat legătura dintre fericire şi faptele penale ( crime ) şi au ajuns la concluzia că vechea zicală olandeză “Oamenii fericiţi nu comit niciodată crime” este perfect adevărată. Psihologii respectivi au stabilit că majoritatea criminalilor proveneau din familii nefericite. Aceştia nu cunoscuseră bucuria unor relaţii umane normale.

Consider că optimiştii au mai mult succes în viaţă decât pesimiştii. Senzaţia de fericire nu este dată de obiecte, ci de idei, gânduri, perspective asupra vieţii, de acele elemente pe care fiecare dintre noi le poate genera şi dezvolta independent de condiţiile exterioare vieţii sale.

Dacă considerăm pe altcineva responsabil de fericirea noastră, noi singuri ne creăm greutăţi suplimentare. Dacă speraţi ca fericirea să vină la dumneavoastră sau să v-o aducă cineva pe tavă, atunci mai aveţi mult de aşteptat. Nimeni nu poate decide în locul dumneavoastră ce şi cum să gândiţi. Dacă veţi aştepta momentul când realitatea înconjurătoare vă va permite să vă gândiţi la lucruri plăcute, atunci veţi sta toată viaţa într-o stare de aşteptare continuă.

În concluzie, dacă vă închipuiţi că cineva va găsi lampa fermecată şi v-o va face cadou, vă înşelaţi amarnic… Mai bine căutaţ-o singuri!

Puteţi să vă construiţi un alt prezent pentru a avea un alt viitor.

Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi. E mai bine să te laşi

azi de obiceiurile proaste decât să amâni pe mâine

Confucius

ECONOMIST – INGINER

ROMULUS  MODORAN

Vointa de a invinge by Romulus Modoran

20/08/2010

 

      Gândiţi-vă numai la succes. Trebuie să fiţi convinşi că veţi reuşi.Să credeţi cu tărie şi atunci veţi face ceea ce trebuie pentru a reuşi. Dacă oamenii ar aplica şi ar trăi conform înţelepciunii pe care o presupune acest citat, ar fi mai fericiţi şi mai prosperi.

     ’’ De câte ori ieşiţi pe uşă, ridicaţi fruntea sus, ţineţi capul drept şi simţiţi-vă plămânii. Sorbiţi razele soarelui, întâmpinaţi-vă prietenii cu un zâmbet şi puneţi suflet în fiecare strângere de mână. Nu acordaţi nicio clipă de gândire duşmanilor. Stabiliţi-vă clar în minte ce vreţi să faceţi şi apoi,  fără să vă abateţi de la drumul ales, îndreptaţi-vă direct spre ţelul propus. Concentraţi-vă asupra lucrurilor măreţe şi minunate pe care aţi vrea să le faceţi şi după aceea, pe măsură ce trece timpul, veţi constata că întâlniţi ocazii nesperate absolut necesare pentru împlinirea dorinţelor voastre, tot aşa cum coralii îşi iau numai ceea ce le trebuie din valurile oceanului. Îmaginaţi-vă persoana capabilă, cinstită şi utilă care vreţi să deveniţi, gândiţi-vă la aceasta ore întregi şi vă veţi transforma într-o fiinţă cu totul specială. Gândirea este funcţia supremă. Păstraţi o atitudine mentală corectă – plină de curaj, sinceritate şi de entuziasm. Atunci când gândiţi corect, creaţi. Toate lucrurile ajung să existe prin dorinţă şi orice rugăciune sinceră primeşte un răspuns. Ne transformăm în funcţie de cum suntem modelaţi sufleteşte. Ridicaţi fruntea şi ţineţi capul drept. Suntem adevăraţi zei’’.

 

      Graţie, pricepere, hotărâre şi iar curaj. Luaţi aceste cuvinte ca un motto. Iar imnul bătăliei trebuie să fie poemul:

      E simplu să plângi că ai fost învins şi să mori,

      E simplu ca racul să dai înapoi,

      Dar să lupţi atunci când nu mai este speranţă

      Asta da se învaţă.

      Şi chiar dacă de fiecare dată

      Eşti înfrânt, bătut şi speriat de îndată

      Mai încearcă – e uşor să mori oricând

      Greu e să rămâi în viaţă atunci când îţi pui în gând.

                                                                                                                      Ing- econ. Romulus Modoran

Despre intelepciune by Romulus Modoran

13/08/2010

În fiecare ceas se întâmplă lucruri care cer un sfat, şi acest sfat de la cei înţelepţi trebuie să-l ceri.

Să nu deranjăm cu tristeţele noastre pe nimeni.

După fiecare dezamăgire să pornim mai departe, hotărâţi să nu renunţăm. Niciodată să nu ajungem un blazat, să nu dăm voie scepticismului să ne frusteze de o şansă, dacă ea există.

A gândi liber e mare lucru. A gândi corect e şi mai mare lucru. Îndoiala e o descoperire a noastră. Ajunge să nu ne mai îndoim de nimic pentru a fi liberi ca păsările cerului. Dar singurul lucru bun pe care îl putem face împotriva îndoielii e s-o obligăm să clădească. Într-un fel toată viaţa ne aflăm în larg. Viaţa e un şir nesfârşit de certitudini succesive. Îndoielile nu ne dau pace şi trebuie să pornim la drum ca să obţinem o nouă certitudine. E singurul mod în care putem să ne obţinem liniştea.

Să fim dispuşi să trăim şi să gândim viaţa. Să fim atenţi la curgerea uscată a frunzelor şi la trunchiurile amare ale cocorilor. Aşa ne trezim obsedaţi de memorie şi de iubire. Vom fi oameni care iubesc lumea. Şi din fericire, zeii ne-au dat inimă. Când greşim, ea ne-a reconciliat cu lumea, îndemnându-ne să căutăm în îndoială puterea de a iubi.

Când vorbim despre înţelepciune vorbim şi despre iubire.

Dreptul la îndoială este altceva decât nenorocul de a avea numai îndoieli. Cu ajutorul raţiunii putem înţelege ce vrem, ce iubim şi ce detestăm pe lume. Trebuie să avem curajul să nu fim indiferenţi. În rest, cum zicea Lorenzo de Medici, ceea ce trebuie să fie, să fie!

Menirea înţelepciunii nu este de a pune la dispoziţie un deşert confortabil, de a ne asigura o neutralitate faţă de riscuri, de a fi un om bun, prudent şi învins, un om care toată viaţa a căutat calea de mijloc şi până la urmă s-a trezit singur, strivit între cei pe care a vrut să-i evite.

Nu trebuie să rămânem homo pro se, uitând crispările, vanităţile şi rănile lumii. Poate exista cineva pentru sine fără să rămână singur? Ne ajung oare cărţile ca să fim fericiţi? Putem renunţa la o linişte unde cărţile nu înşală niciodată? Ne rămân, desigur, orice s-ar întâmpla, cărţile. Ele nu ne părăsesc niciodată şi sunt totdeauna gata să atenueze lacunele care ne dor. Dar nu putem trăi numai din cărţi. Liniştea în care ne retragem ne apasă şi în acelaşi timp ne învinge. Înţelepciunea nu poate exista ca să ne ducă în singurătate. Să auzi invectivele celor care te învinovăţesc, să-ţi fie silă de intrigi, de insolenţă, de prostie, de ticăloşie şi să surâzi.

Viaţa, ne-a obligat să înţelegem că are uneori nevoie nu de orice adevăr, ci de un adevăr exprimat cu vehemenţă.

Înţelepţii au stăpânit în detaliu arta de a câştiga. Ei au ştiut când trebuie să strige nu sau da. Ei au învăţat că nu pot acţiona decât în momentul care este al lor şi nu trebuie să se retragă din timpul lor şi dintre oamenii în mijlocul cărora trăiesc. Şi că a iubi lumina şi florile nu poate suplini datoria de a iubi dreptatea şi adevărul.

Nu trebuie să fim satisfăcuţi că drumul de mijloc nu duce în Infern, dar sigur nu duce nici în Paradis. Oare a reuşit cineva să-şi întemeieze fericirea numai prin indiferenţă? Uneori nu suportăm nefericirea şi atunci scoatem sabia împotriva fericirii. Marii disperaţi ne dau, uneori, fără voia lor, măsura întreagă a speranţei. Să învăţăm să nu deznădăjduim niciodată, oricâte motive vom avea. Să ne judecăm mai atent faptele şi să ne observăm mai bine greşelile. Viaţa trebuie iubită. Putem să descoperim fericirea, fără să fim în prealabil nefericiţi. Avem nevoie de frumuseţe, de prietenie, de afecţiune, de tandreţe, de mângâiere.

Înţelepciunea trebuie să înceapă prin a recunoaşte că din moment ce ne-am născut, trebuie să trăim viaţa aceasta. Rolul înţelepciunii este să ne deschidă ochii spre ceea ce se află la îndemâna noastră şi nu vedem.

Avem datoria să găsim vieţei noastre un rost. Avem timp pentru toate. Nu este timp pentru puţină tandreţe. Când să facem şi asta murim. Să nu risipim ceea ce n-am învăţat încă să iubim aşa cum se cuvine. Dacă unii au obosit să trăiască, îi priveşte.

Un om există în măsura în care trăieşte, se bucură, suferă, iubeşte şi a învăţat să preţuiască sau să regrete fructele pământului. Un om fără această dorinţă va muri în acelaşi punct în care a apărut pe lume fără să adauge nimic istoriei inimii omeneşti. Aşa cum un pom care nu înfloreşte şi nu dă roade nu adaugă nimic naturii.

Speranţa este Purgatoriu fericirii. Chiar dincolo de un eşec, fructele pământului există. Şi dacă nu ne pricepem să le culegem, n-avem dreptul să vorbim despre disperare.

Grecii n-au vrut să învingă moartea ca egiptenii, ci s-o amâne. Aduceau nou în cultură o mare dragoste de viaţă şi o mare încredere în ea. În viaţă ni se cere nu numai să dorim, ci să şi alegem. N-avem ce face cu victoriile inutile.

Un ideal începe acolo unde sfârşeşte indiferenţa, iar entuziasmul acolo unde sfârşeşte scepticismul. Nimeni nu este dispus însă să-şi sacrifice propria viaţă pentru a o transforma în manual pedagogic. Dar asta nu înseamnă că omul n-are nevoie de morală. Frumuseţea nu se naşte din spuma mării, ci din sufletele care ard.

Trebuie să învăţăm mai întâi să nu ne grăbim. Să lăsăm timp seminţelor să rodească şi să nu năvălim noaptea în livezile abia înflorite pentru a le scutura. Începutul e mereu atăt de frumos în sine, dar nu putem începe mereu. Trebuie să ne adăugăm, ca arborii, inelele de vârstă fără să ne temem de monotonie. A continua nu este o renunţare, ci un noroc. Curajul este o problemă de organizare a speranţei.

Cea mai mare nefericire nu e, probabil, să fii singur, ci să nu mai crezi în nimic. Nici măcar în ceea ce ai visat altădată că vrei să faci în viaţă.

Cea mai adevărată iubire pentru locurile unde ne-am născut n-are nevoie de nimic. Nici măcar de mărturisiri. Un om se naşte obligat să privească în sus pentru a vedea răsăritul şi apusul soarelui.

Iubim copilăria şi adolescenţa noastră pentru că avem nevoie de ele. Nu ne-am aşezat în băncile şcolii vechi în care am învăţat de zeci de ani, dar zidurile mute ne vorbesc numai nouă care am învăţat între ele, convocând amintirile.

Astăzi trăim în localităţi care ne-au adoptat, casa în care ne-am născut nu mai există decât în memoria noastră, treptat am devenit altceva decât înainte, un oaspete şi primul drum pe care trebuie să-l facem de fiecare dată e la cimitir. Şi trebuie să învingem această tristeţe pentru a iubi din nou, pentru a spera.

Înţelepciunea nu e, poate, decât o iubire care-şi cunoaşte atât de bine motivele, încât nu se mai teme să lase tristeţea pe aceeaşi balanţă cu lumina amiezii. Amândouă ard şi purifică.

Lucru cel mai de preţ la om este viaţa. Ea i se dă o singură dată şi trebuie să o trăiască în fericire, iubire şi nu în suferinţă.

Ing.-econ. Romulus Modoran

DIN VIAŢĂ by Romulus Modoran

07/08/2010

În viaţă să te fereşti de patru gafe:

1. Să nu te plângi că nu mai eşti tânăr.

2. Să nu dai sfaturi nimănui.

3. Să nu invoci mereu experienţa ta.

4. Să nu povesteşti de o sută de ori acelaşi lucru.

Îmi dau seama cât de ridicol e să-ţi iei aere de pedagog acolo unde nimeni n-are nevoie de lecţii.

În noi avem şi vicii şi iubire. Supremul viciu este să fii superficial. Iubirea este un miracol, dar miracolele nu se produc în fiecare zi.

Între cărţi avem sentimentul că suntem mai importanţi, lumea ni se pare mai bună.

Dorim să fim norocoşi şi de aceea, în casă păstrăm, deseori, o ramură de vâsc. De ce oare tocmai o plantă parazită este socotită simbolul norocului? Oare şi norocul este parazitar?

Doreşte mult, speră puţin, nu cere nimic.

Sunt momente când încheiem o etapă din viaţă şi începe o nouă etapă din viaţa ta. Exista o vinovăţie care-ţi dă puterea să mergi mai departe, să distingi între bine şi rău, între drept şi nedrept.

Printre bolile contagioase ar trebui trecută şi acea singurătate rea, urâtă, bazată pe degradarea relaţiilor umane, când nu te mai interesează cel de lângă tine, te irită şi eşti gata să te cerţi cu el din nimic fiindcă şi altul, ceva mai devreme, s-a comportat cu tine la fel.

Pentru mulţi trecutul e mai lung decât viitorul. În schimb mă pot baza pe privilegiul de a o lua mereu de la capăt în ceea ce fac.

Viaţa e rotundă, s-ar zice. Ca şi pământul. Mergi, mergi şi te trezeşti în acelaşi punct uneori. Doar că ai riduri şi amintiri.

În viaţă omul are îndoieli şi certitudini. Atunci când îndoielile sunt mai multe decât certitudinile, trebuie să te analizezi şi să iei o decizie. Un “om cu certitudini” este superior unui “om cu indoieli”.

În general, ceea ce trebuie să părăseşti devine mai frumos. Am ieşit, cu timpul, din carantina sufletească iniţială şi n-am devenit un dezrădăcinat, deşi îndeplineam caracteristicile candidatului la dezrădăcinare.

Să nu ne mai temem de cei care ne-au lovit sau ne-au luat peste picior. Cu răutatea acestora ne-am învăţat. Pe ei îi putem ocoli şi aceasta ne mulţumeşte. Şi să nu ne pierdem speranţa. Şi nici sănătatea. Boala se simte. Sănătatea nu.

Infernurile devin perfecte abia prin pierderea oricărei speranţe.

Durerea te învaţă să suferi şi pentru altul, sau, măcar, să nu-l dispreţuieşti că suferă.

Romulus Modoran

Zambeste vietii!

18/10/2009

SGC 2002

zambet face viata frumoasa

Exista foarte multe articole admirabile care circula pe emailuri si pe internet in general. Recent am primit un astfel de articol realizat admirabil care abordeaza o tema de larg interes si utilitate: zambetul.

Mi-as fi dorit sa stiu numele autorului si sa il promovez cat se poate de mult. Apreciez foarte mult forma de prezentare si selectia inspirata a textului. Pe langa virtuozitate in utilizarea tehnicilor moderne de comunicare autorul dovedeste o eruditie de admirat.

Nu pot sa constat decat ca se coaguleaza un fel de „folclor” pe Internet care decanteaza in prezentari exceptionale adevaruri/cunostinte foarte importante.

Revenind la tema pusa in discutie va las placerea de a redescoperi adevaruri  ale culturii universale legare de puterea zambetului (fisierul atasat se descaraca in cateva momente evident dupa „click”):

Zambetul . ppt

Va doresc sa gasiti in permanenta puterea de a zambi si de a va face viata frumoasa!

Efectele poluarii 1 – lipsa apei potabile

31/03/2008

SGC 2002   Este un mesaj deprimant asa cum sunt toate amenintarile. Oare ce ar
putea sa ne determine sa trecem la actiune!? Cum arata oamenii care sunt in
stare sa puna in miscare mecanisme de reducere eficienta a poluarii!?
    Vizionati prezentarea alaturata numai daca considerati ca puteti fi
determinat sa luati atitudine concreta pentru reducerea poluarii altfel va
veti intrista degeaba!

murind fara apa.pps