Posts Tagged ‘omenie’

Comportamente din trenul vietii! by Romulus Modoran

30/08/2015

Modoran Romulus

Conform dicţionarului explicativ al limbii române semnificaţiile cuvântului comportament (comportamente, s.n.) sunt: 1. Modalitate de a acţiona în anumite împrejurări sau situaţii; conduită, purtare, comportare. 2. Ansamblul manifestărilor obiective ale oamenilor prin care se exteriorizează viaţa psihică.

În viaţă: „fii atent la gândurile tale, pentru că ele vor devenii cuvinte! Fii atent la cuvintele tale, pentru că ele vor deveni fapte! Fii atent la faptele tale, pentru că ele vor deveni obiceiuri! Fii atent la obiceiurile tale, pentru că ele îţi vor forma caracterul! Fii atent la caracterul tău, pentru că el va fi destinul tău!”

Deci, fii atent la comportamentul tău!

Învaţă să gândeşti pozitiv! Gândirea pozitivă conduce la o creştere extraordinară a eficienţei. Gândirea pozitivă face să iasă la iveală abiliăţti şi resurse personale nebănuite şi, totodată, menţine mintea în armonie, alungând teama, îngrijorarea şi neliniştea, care sunt inamicii succesului şi eficienţei. Ea aranjează mintea într-o stare de reuşită. Ascute simţurile şi le face mai pătrunzătoare. Gândirea pozitivă permite să te concentrezi asupra ţelului, în loc să vezi doar obstacolele din calea spre acel anumit scop. Omul care gândeşte pozitiv va transmite atitudinea sa întregului său grup. El va fi răsplătit cu entuziasm şi hotărâre, renăscute pentru atingerea scopurilor dorite.

“Când ţi se pare atât de greu,/ S-asculţi cum lumea te bârfeşte/ Atunci, ascultă sfatul meu…Zâmbeşte!”

Viaţa este plină de oportunităţi şi obstacole, miracole şi mistere, este un tren lung. “Un lung tren ne pare viaţa./ Ne trezim în el mergând,/ Fără să ne dăm noi seama,/ Unde ne-am suit şi când.”

Cât mai multe vagoane să fie pline cu amintiri frumoase, cu realizări, cu oameni cu suflet curat, blând şi îmblânzitor, cu iubire, cu copii, dar şi cu bătrâni plini de înţelepciune.

În vagonul cu amintiri să-ţi închipui că “eşti pe munte seara, stând singur să te rogi şi frumoase amintiri, de unul să invoci!”

Următorul vagon să fie plin cu roadele muncii, cum este “mărul de lângă drum şi fără gard, în ramurile căruia poame roşii ard.” Acolo să fie şi oameni generoşi, cu sufletul frumos şi care să îndemne pe ceilalţi călători să ia roade “fără sfială,/ Că n-o să dea la nimeni socoteală.”

Trenul vieţii ar fi sărac şi incomplet fără “iubire, ca un bibelou de porţelan, cu existenţa efemeră.” Să înserăm pe acest vagon următoarele versuri: “Păstrază-mă în ochii tăi/ Să fiu mereu cu tine./ Azi te iubesc mai mult ca ieri/ Şi mai puţin ca mâine.”

În vagonul copiilor să călătorească şi ce mici şi cei tineri ce privesc spre soare, frumoşi care mai de care. Ei vor avea grijă de ce le-au lăsat “străbunii şi tot ei vor sta în calea vânturilor şi furtunii.”

“Cine are părinţi, pe pământ nu în gând/ Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.” Este vagonul în care călătoresc fiinţele cele mai dragi, cei pe care, deseori, în special atunci când o ducem bine, îi uităm. Depinde de comportamentul fiecăruia.

Romulus Modoran

Psihologia poporului român by Romulus Modoran

23/08/2015

Modoran Romulus Prietenul nostru dl Romulus Modoran ne propune o tema foarte interesanta interesanta:

În om este atâta realitate câtă este în el energie de muncă” – Constantin Rădulescu Motru.

Constantib Rădulescu Motru, reprezentant de seamă al şcolii filozofice româneşti, gânditor cu formaţie enciclopedică, savant, dar şi remarcabil dascăl şi promotor al noului în educaţie şi învăţământ, născut la data de 15 februarie 1868 în Butoieşti, judeţul Mehedinţi şi decedat la data de 06 martie 1957 în Bucureşti, rămâne una dintre personalităţile de prim rang din istoria României moderne. A fost un filozof, psiholog, pedagog, om politic, academician şi preşedinte al Academiei Române(1938-1941). Autor a multor cărţi de filozofie şi psihologie. Este crezul unei vieţi închinate adevărului şi binelui, o viaţă pilduitoare pentru generaţia de azi şi pentru generaţiile de mâine.

Preocupările marelui filozof au fost, însă, afirmarea culturii române moderne, cunoaşterea specificului spiritualităţii noastre şi afirmarea personalităţii acesteia în contextul istoriei universale. Psihologia socială, afirma C. R. Motru, are drept scop să determine şi să explice însuşirile sufleteşti ale unei populaţii, însuşiri sufleteşti condiţionate de trei factori principali: de fondul biologic ereditar al populaţiei, de mediul geografic şi de caracterele instituţionale dobândite în timpul evoluţiei sale istorice. Nu toate populaţiile sunt capabile de cultură naţională.

Populaţiile care se ridică la o cultură naţională au în ele particularitatea de a-şi cristaliza experienţa istorică în instituţii de natură spirituală care, odată înrădăcinate, preiau conducerea vieţii lor sufleteşti. Fiecare popor cult îşi are structura şi evoluţia sufletească proprii sieşi, îşi are destinul său. Redăm câteva date privitoare la însuşirile sufleteşti ale poporului român, sub aspectul vieţii sale economice şi sociale, aşa cum arăta marele filozof.

Individualismul sufletului românesc. Românului nu-i place tovărăşia. El vrea să fie de capul lui, stăpân absolut la el în casă, cu o părticică de proprietate cât de mică, dar care să fie a lui. Cu timpul, acest individualism românesc poate fi educat şi transformat într-un individualism creator de instituţii.

O altă caracteristică a sufletului românesc este neperseverenţa la lucru început. Românului îi este greu până se apucă de ceva că de lăsat se lasă uşor. Omul din Apus face opere durabile, pe când românul improvizeză. Neperseverenţa la lucru şi-a făcut apariţia în secolul al XIX-lea odată cu apariţia mulţimii de politicieni şi slujbaşi la stat. S-au făcut din politică şi din slujbă profesiuni de muncă uşoară. Perseverenţa la lucru se obţine prin selecţia corespunzătoare a candidaţilor la profesiune. Unde profesiunile se ocupă fără astfel de selecţie, avem de-a face cu neperseverenţa la lucru. La noi, acesta a fost cazul.

Totuşi, românul este prin natura sa ereditară, perseverent la lucru, cum este şi răbdător, conservator, tradiţionist, dar această natură ereditară a lui a fost pervertită de o greşită viaţă instituţională. El este neperseverent fiindcă instituţiile statului l-au obligat la improvizaţii. Sufletului românesc i s-au mai atribuit încă alte multe caracteristici.

S-a spus că este nedisciplinat în ceea ce priveşte munca pe terenul economic. Pe când celelalte popoare din Apus păstrează muncii un ritm regulat, ca de ceasornic, poporul român cunoaşte munca dezordonată.

Românul nu munceşte metodic, ci în salturi. Pe lângă aceste caracteristici nefavorabile, sufletului românesc i se atribuie şi caracteristici favorabile. Se spune despre el că este primitor, tolerant, iubitor de dreptate şi adevăr, religios.

Trebuie să decidem ce tip de cultură formăm poporului român. Este un proces de lungă durată şi nu mai amână întârziere. Ştim că numărul responsabilităţilor indică nivelul culturii. Sufletul omenesc cunoaşte dorinţa de a consuma înainte de a o cunoaşte pe cea de a produce. Dorinţa de a produce vine cu anevoie şi cu mari sacrificii. Înfrângerea apetiturilor vine numai treptat, odată cu răspândirea culturii, cu obişnuinţa suportării îndatoririlor sociale.

Românul nu fuge de muncă, dar vrea o muncă în condiţii speciale, vrea o muncă fără liberă concurenţă, care să se răsplătescă nu după produsul ei, ci după intenţiile lucrătorului.

Omul de caracter, la români, nu este acela care e consecvent cu sine însuşi, ci acel care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat totdeauna clopotul turmei. Nu este vorba cum sună clopotul. A sunat, ai fost prezent, atunci eşti om de caracter. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-odată „om mare”. Mare a devenit şi Ion, mare a devenit şi Gheorghe, mare a devenit şi Petre. S-a zăpăcit aproape tot neamul că prea are mulţi „oameni mari”.

Noi cei mici şi prea neînsemnaţi dorim: un stat care să nu mai fie proprietatea unora; criteriul de selecţie să fie talentul şi competenţa; intransigenţă morală; să eradicăm politicianismul, dezbinarea şi viclenia; să pregătim ogorul în care seminţele mirabile să de roade. „Tu doreşti, dar EI întreabă/ Omule n-ai altă treabă?”

Romulus Modoran

Îndemn la simplitate by Romulus Modoran

23/08/2015

Modoran Romulus Prietenul nostru Romulus Modoran ne transmite un „indemn la simplitate”:

„Iubire, virtute, geniu, adică tot ceea ce onorează pe om, au fost mai întotdeauna prigonite de om”. (Doamna De Stael scriitoare franceză) 1766-1821.

Sunt oameni care nu simt unul făţă de altul decât indiferenţă. Relaţiile dintre ei încep cu o minciună şi tot cu o minciună se va sfârşi. Ei sunt dintre aceia care nu cunosc niciodată pe nimeni şi nimeni nu-i cunoaşte. Ei doresc toate onorurile, chiar şi pe cele care nu există, iar pe ceilalţi îi tratează cu dispreţ, ca pe ultimii oameni. “Pretindem şi cerem”, acesta este sloganul lor.

În setea sa de progres şi de civilizaţie materială omul s-a transformat, adică a pus pe primul loc ceea ce este secundar înaintea esenţialului. Omul de astăzi este o fiinţă artificială. Complexitatea omului de astăzi nu înseamnă distincţie în înţeles de superioritate, complexitate în înţeles de adâncime şi frumuseţe interioară.

“Omul modern” este avid după putere şi are o sete permanentă de a se îmbogăţi. Educaţia a fost făcută în raport cu unele valori la modă şi nu în raport cu valorile spirituale şi de performanţă. “Omul civilizat” este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul. Principiile după care acţionează nu au nimic comun cu morala şi etica. A fura, a exploata şi a manipula pe cei slabi, a deveni sclavul banului, nemunca şi lipsa de educaţie, petrecerile frecvente sunt, doar, câteva dintre preocupările “omului modern, civilizat”. Ce va fi mâine nu-l interesează pe acest om: “vom trăi şi vom vedea”. Preocupat de ceea ce nu-i firesc, renuntând la ceea ce îi este esenţial, şi-a pierdut adevărata frumuseţe şi tărie, şi-a pierdut tot rafinamentul intelectual şi estetic.

Ce înseamnă a fi cult, distins şi liber de elementele inutile? Să ajungi să-ţi exprimi esenţa? Înseamnă a fi un “om simplu”. Nefiind legată de poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului un echilibru interior, o tărie şi o mare stăpânire de sine. “Omul simplu” rămâne cu sine, curat şi întreg, liber de elementele inutile, adăugate, exterioare. “Omul simplu” trăieşte viaţa firesc şi esenţial. Simplitatea este starea morală prin care o seamă de taine ni se deschid. Sensul vieţii este înţeles mai uşor de “omul simplu” decât de “omul complicat”. Cel care trăieşte cu adevărat în simplitate ajunge să trăiască în lumină şi frumuseţe. “Omul simplu” ajunge să cunoască adâncurile, să cuprindă lumea şi să se înrădăcineze în loc rodnic. Liber de orice povară morală sau materială el merge pe căile fireşti ale omeniei. Cugetul şi fapta nu sunt legate de lucruri slabe, ci de tării ascunse. Bucuria trăirii în simplitate poate fi înţeleasă din libertatea şi rodnicia pe care o câştigă omul. “Omul simplu” este o făptură vie; o făptură de mare plinătate şi echilibru interior.

Trăim într-o lume diversificată, dar pentru a supravieţui este nevoie de înţelegere, de credinţă; este nevoie să devenim „oameni”.

„Omul simplu” respectă familia, fiindcă numai familia ne oferă realizarea în viaţă, că numai în familie ne bucurăm de clipe frumoase, de respect şi iubire. Şi, că numai familia leagănă toate tristeţele şi usucă lacrimile singurătăţii.

 

Romulus Modoran

Omul by Romulus Modoran

03/04/2013

Modoran Romulus  Prietenul nostru dl Romulus Modoran va propune o analiza a Omului:

Ideea principală a articolului este înfăţişarea unui om.

Însă nimic nu-i mai greu pe lume, mai ales acum.

Omul cu sufletul frumos şi sincer, asemănător cu surâsul unui copil, nu are pic de mândrie, poate să se umilească şi se consideră mai prejos decât alţii.. Toţi nu fac nici cât degetul lui cel mic, nici în privinţa inteligenţei, nici în a inimii. Este mai cinstit decât toţi, mai nobil decât toţi, mai bun decât toţi, mai blând şi mai inteligent decât toţi. Omului cu sufletul frumos îi este mai bine să fie nefericit, dar să ştie, decât să trăiaescă fericit şi să îl prostească cineva. Nu-i uşor să clădim raiul pe pământ, dar cu aceşti oameni este posibil să înfrumuseţăm lumea. Inteligenţa creierului, a sufletului şi frumuseţea vor mântui lumea.

Îmi doresc acest om!

Sunt oameni care nu simt unul făţă de altul decât indiferenţă. Relaţiile dintre ei încep cu o minciună şi tot cu o minciună se va sfârşi.  Ei sunt dintre aceia care nu cunosc niciodată pe nimeni şi nimeni nu-i cunoaşte. Îi cred mai prosti decât ei, pe cei care judecă altfel. Ei doresc toate onorurile, chiar şi pe cele care nu există, iar pe ceilalţi îi tratează cu dispreţ, ca pe ultimii oameni. “Pretindem şi cerem”, acesta este sloganul lor. Aproape întotdeauna, la începutul carierei lor (şi adesea chiar la sfârşitul acesteia), inventatorii şi geniile n-au fost consideraţi de către  astfel de oameni şi de către societate decât nişte proşti, iar aceasta este observaţia prea bine cunoscută tuturor. M.Eminescu şi C. Brâncuşi sunt exemple concludente.Tinereţea este tocmai vârsta când omul este mai vulnerabil şi poate cădea mai lesne sub influienţa unor idei denaturate . De aceea, cei tineri trebuie feriţi de influienţa oamenilor cu sufletul murdar. Dar care mamă nu-şi doreşte  să-i fie copilul fericit, să trăiască în belşug chiar fără originalitate (onestitate). Legănând pruncii, le şoptesc şi le cântă.  În aur o să te îmbraci, bogat să te faci.Unii dintre reprezentanţii noştri mai că nu iau ura făţă de ţară drept adevărată dragoste de patrie. Acum de cuvintele dragoste de patrie au început să se jeneze, chiar notiunea au eliminat-o, considerând-o  dăunătoare şi insignifiantă. “Mimează respectul pentru cele sfinte, dar au vândut şi pământuri şi morminte”. Egoismul omenesc nu cunoaşte graniţe, până şi oamenii de cel mai înalt rafinament moral şi intelectual sunt cuprinşi de egoism. În asemenea situaţii, scrâşnetul căruţelor care aduc pâine omenirii flămânde este, poate, mai benefic decît liniştea spirituală.

Îmi iau adio de la acest om!

Atunci când este nevoie, omul trebuie să spună nu. Până aici!, ai mers prea departe, există o limită peste care nu se poate trece. Revolta nu funcţionează fără sentimentul că tu însuţi, într-un anume fel şi într-o anume privinţă, ai dreptate. El susţine că există lucruri care merită să fie apărate. Până acum, el cel puţin tăcea, chiar dacă era neîndreptăţit, dar aceasta era totuşi acceptată. Mişcarea de revoltă îl poartă dincolo de simplu refuz. El depăşeşte chiar limita pe care i-o fixase adversarul său, cerând acum să fie tratat drept egal. Aşadar, conştiinţa iese la lumină şi odată cu ea, revolta. Mai bine să mori în picioare decât să trăieşti în genunchi. Dorinţa omului revoltat este totul sau nimic. Aparent negativă, pentru că nu creează nimic, revolta e profund pozitivă, fiindcă relevă ceea ce merită întotdeaună apărat în om. Revolta este actul omului informat, conştient de actele sale. Pentru a exista, omul trebuie să se revolte, dar revolta sa, să respecte o anumită ordine, să nu depăşească o anumită limită. Mă revolt, deci existăm.

Imi trebuie acest om!

Mulţi dintre noi suferim de „improductivitate”, un fel de incapacitate de a da ce avem mai bun în noi. Avem arcul şi săgeţile, dar nu avem capacitatea de a întinde arcul şi a da drumul săgeţilor. „Improductivitatea” este trăsătura „omului de prisos”. Un om cu calităţi deosebite, dar incapabil să-şi valorifice talentele în societate. Emblematic este moşierul Oblomov din romanul cu acelaşi nume al lui Ivan Goncearov, care îşi petrece toată ziua în pat gândindu-se la nenumăratele lucruri măreţe pe care le va face când (dacă) se va da jos din pat.

Deşi retrograd, e totuşi ceva mai mult decât nimic. „Omul de prisos” se înstrăinează de viaţa socială, faţă de care se simte (şi este!) superior din punct de vedere intelectual, este profund sceptic, capabil de orice actiuni măreţe, dar care nu face nimic pentru a le realiza, pentru că nu crede în posibilitatea schimbării. El nu e înstare nici să înceapă, nici să termine ceva. Este la fel de obosit cum este o pasăre care zboară cu o singură aripă. Poate să devină membru al celui mai select club şi n-ar face nimic decât să se tot stimeze. Dacă te consideri un om superior, trebuie să ştii că suma acestor superiorităţi are semnul minus în planul relaţiilor sociale. Este nemaiauzit  ca un om care îşi înţelege atât de bine lipsurile să nu facă nimic ca să le îndrepte. Uneori găseşti leacul chiar în otravă. Tribul cafrilor trata muşcăturile de scorpion punându-l pe acesta să muşte încă odată din acelaşi loc. Am văzut „semeni” plini de porniri nobile, sensibili la tot ce este frumos, care după ce şi-au unit destinele cu „semeni” de cea mai joasă spiţă, au coborât la nivelul lor, la meschinăria şi egoismul lor, la vanitatea, îngustimea şi micimea găndirii lor.

Nu-mi trebuie acest om!

Un alt produs al „improductivităţii” este şi „geniul fără portofoliu”, aşa cum sunt miniştrii fără portofoliu, o variantă pozitivă a „omului de prisos”, omul înzestrat şi talentat care nu face nimic, dar ar putea face orice dacă i s-ar cere. Este un om al cărui potenţial poate şi trebuie să fie valorificat. Dar acesta poate să fie reformatorul propriei persoane. Sunt convins că fiecare dintre noi trebuie să-şi plătească tributul de naivitate pe lumea aceasta, asemănător „geniilor fără portofoliu”.

Trăim într-o lume diversificată, dar pentru a supravieţui este nevoie de înţelegere şi de credinţă. Fericiţi sunt cei care încep cu faptele!

Romulus Modoran

 

Nicolae M. Nica cioplitor in lemn si ganduri

20/03/2011

 Astazi am descoperit un om remarcabil maestrul Nicolae M. Nica Este acel tip de om langa in apropierea caruia ai vrea sa te afii cat mai mult. Este unul din oamenii care prin daurirea cu care a creat arta autentica ma face sa fiu mandru ca sunt roman.

Am avut sansa sa vad la TVR emisunea Zestrea Romanilor. Nicolae M Nica are o colectie deosebita de sculpturi si tablouri. Le-a creat pentru a transmite un mesaj de iubire oamenilor. Intreaga lui opera este destinata unui muzeu satesc pe  la infiintat in localitatea Fagetelu din judetul Olt.

Am cautat pe internet informatii despre maestul Nicolae M Nica. Am gasit un articol intersant semnat de Valeru Ciurea si publicat pe pagina de internet a Consiliului Judetean Olt.

foto www.adevarul.ro

„Pentru călătorul care trece prin localitatea Făgeţelu din nordul judeţului Olt nu există un semn distinctiv care să-i atragă atenţia că tocmai a ajuns pe un teritoriu patronat de un adevărat senior spiritual.

Doar statuile amplasate la intrările satului Chilia semnalează, discret, trecerea unei graniţe.

Abia când trece pragul muzeului din Chilia, călătorul înţelege şi se simte dintr-o dată privilegiat. Pentru că acolo îl întâlneşte pe maestrul Nicolae M. Nica, o călăuză care îl poartă în timp, prin colecţiile sale de obiecte tradiţionale, expuse ca o constelaţie într-un univers ce încă mai pulsează prin sufletele celor care au trăit, chiar şi câteva clipe, farmecul şi magia vieţii „la ţară“.

Este acolo, în preajma acelor obiecte, atâta linişte încărcată de tăceri grele, de amintiri amplificate de chipurile ţăranilor ce privesc din fotografiile de pe pereţi, încât o emoţie caldă vine să învăluie sufletul vizitatorului, niciodată întâmplător.

Şi, după ce este invitat să mângâie cu privirea colecţia de simfonii sculptate în lemn şi os, realizate de Nica M. Nicolae, călătorul înţelege că tocmai a fost martorul şi eroul unui adevărat ritual de iniţiere în arta iubirii de oameni şi a nemuririi prin spirit.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

foto: Biconet

Cine nu crede, să vină aici, la Chilia…

Maestrul Nica M. Nicolae, călăuza noastră prin meandrele spiritului şi a veşniciei ne aşteaptă…

Nicolae M. Nica s-a născut la 7 februarie 1917, în comuna Chilia, judeţul Olt, actualmente sat component al comunei Făgeţelu, într-o familie de ţărani, părinţii săi Marin şi Floarea oferindu-i ca repere  în viaţă cinstea, omenia şi cultul muncii.

La 2 martie 1939 a fost încorporat pentru efectuarea stagiului militar însă izbucnirea celui de al doilea război mondial determină mobilizarea sa la 29 iunie 1940. Participă direct la Campania din Est având gradul de sergent, distingându-se prin curaj şi fermitate în îndeplinirea ordinelor de luptă. La 24 noiembrie 1943, cu ocazia luptelor de la Melitopol este dat dispărut, însă în realitate cade prizonier şi cunoaşte  pe parcursul a 5 ani  tragediile şi ororile lagărelor ruseşti.

La 25 mai 1948 este eliberat din prizonierat şi revine în ţară. Între 1959-1962 urmează cursurile Şcolii Populare de Artă din Piteşti, specializarea sculptură, pe care a absolvit-o în 1963. După 1965 se dedică activităţii de cercetare şi colecţionare a unor vestigii istorice din satul natal, fiind cel care a înfiinţat la 1 iunie 1979 Muzeul Sătesc din Chilia,  contribuind în mod direct la salvarea patrimoniului istoric şi etnografic din nordul judeţului Olt. În perioada 1994-2003 şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Muzeului Judeţean Olt, îndeplinind funcţia de custode al filialei de la Chilia-Făgeţelu.

Nica M. Nicolae este un ţăran autentic, un artist desăvârşit în meşteşugul cioplirii lemnului şi al intarsiei în os, opera sa fiind remarcată de specialişti ca încadrându-se în segmentul artei naive. Lucrările sale au ca tematică lumea satului tradiţional românesc, ţăranul cu orizontul său inefabil  clădit pe filozofia pământului. Povestea lemnului, instinctul prelucrării acestuia îl păstrează intact, cu talent şi vocaţie autentică, iar meşteşugul îl transmite mai departe tinerei generaţii, cu harul şi smerenia ţăranului român.

A participat de-a lungul timpului la numeroase manifestări cultural-artistice(expoziţii personale, de grup, simpozioane, colocvii, târguri ale meşterilor populari) judeţene, naţionale şi internaţionale, de fiecare dată reprezentând cu onoare judeţul Olt. Premiile obţinute, originalitatea şi valoarea creaţiei sale artistice au determinat alegerea sa ca membru de onoare al Academiei de Arte Tradiţionale ”ASTRA” din Sibiu. Pasiunea pentru desluşirea tainelor meşteşugului lemnului l-au situat întotdeauna în atenţia mass-mediei, numeroase documentare de televiziune imortalizând pentru posteritate existenţa sa ca personalitate culturală  a meleagurilor oltene. Este fondatorul Fundaţiei Culturale “Nicolae M. Nica”, organism ce s-a preocupat de înfiinţarea unei biblioteci şcolare şi organizarea unor cursuri de arte şi meserii (sculptură în lemn, ţesut-cusut) pentru tineri, în comuna Făgeţelu, judeţul Olt.

Având în vedere întreaga sa activitate artistică, contribuţia majoră la cunoaşterea şi tezaurizarea mărturiilor civilizaţiei populare româneşti propunem acordarea Titlului de Cetăţean de Onoare al judeţului Olt şi nominalizarea sa drept subiect al documentarului artistic de etnografie şi antropologie culturală ţărănească “Zestrea Românilor”, ce va cuprinde 12 episoade şi va fi realizat în judeţul Olt în perioada 18 septembrie 2006- 18 septembrie 2007.

Pentru ceea ce a înfăptuit şi pentru ceea ce va mai face-la cei 90 de ani pe care îi va aniversa pe 7 februarie 2007- considerăm oportună iniţierea sub înaltul patronaj al Consiliului Judeţean Olt a unor manifestări culturale la Slatina şi Făgeţelu,  cu concursul Muzeului Judeţean Olt, Centrului Judeţean Olt pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Centrului Cultural “Oltul” şi Ansamblului Profesionist “Plaiurile Oltului”, (acordarea Titlului în şedinţă festivă a Consiliului, organizarea unei expoziţii sub genericul “Tezaure umane vii: Nicolae M. Nica – un apostol de dincolo de veac, tipărirea lucrării “O cronică prin tăcere: Osul”, autor Nicolae M. Nica), circumscrise omagierii unui apostol cultural ce şi-a dedicat întreaga viaţă aducerii în memoria semenilor noştri, a credinţei, simplităţii şi curajului ţăranului român.

A spune despre Nicolae M. Nica cuiva care nu l-a cunoscut că este un om cum altul nu-i, fără să explici în ce constă singularitatea sa, poate fi socotită o judecată simplistă şi superficială, o generalitate de tipul „oamenii sunt diferiţi, nu găseşti doi la fel“.

De când l-am întâlnit prima dată, aceasta a fost ideea care m-a stăpânit, dar, deşi sunt câţiva ani de când îl cunosc, tot n-am găsit calea pe care să o urmez pentru a demonstra evidenţa aserţiunii anterioare.

Trebuie însă să mărturisesc că de multe ori în tot acest timp am fost preocupată de gândul că am faţă de acest om o datorie de conştiinţă, aceea de a-l împărtăşi celor care nu au avut ocazia să-i stea alături, măcar şi pentru perioade foarte scurte de timp, aşa cum am avut eu.

Şi totuşi, mă întreb acum, „mi-ar da oare rezultatul corect“ dacă aş pune una lângă alta, într-o operaţie de adunare, calităţile sale, precum şi trăsăturile de caracter sau conceptele ce-i definesc personalitatea? Adică, purtând laolaltă sensurile cuvintelor adevăr, dreptate, consecvenţă, modestie, îndrăzneală, mândrie, umilinţă, tărie, slăbiciune, dârzenie, talent, geniu, reuşită, înfrângere, muncă, împlinire,  să pot obţine un „summum“ Nicolae M. Nica.

Nicolae M. Nica face parte din categoria acelor oameni a căror esenţă nu se poate nici calcula, nici interpreta. Poate, doar, se poate înţelege, sau nu. Am să încerc în câteva rânduri să restitui ceea ce Nicolae M. Nica mi-a împărtăşit la ultima noastră convorbire, din 27 iunie 2002, pentru a prefaţa acelaşi gest, mult mai amplu şi convingător pe care Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt se pregăteşte să-l facă. Este vorba despre cartea Cioplitorul de gânduri, care cuprinde confesiunile lui Nicolae M. Nica, sculptor în lemn, în os, şi… în propriul destin.

O carte despre viaţă în toate sensurile, despre trecut şi actualitate, despre proiecte îndrăzneţe pe care autorul lor le gândeşte în universul său din satul Chilia. O carte de autor, am spune, dacă ne referim atât la importanţa personajului Nicolae M. Nica în contextul artei populare şi a lumii ţărăneşti, în general, la uimitoarele judecăţi de valoare cuprinse în ea, la dimensiunea cunoaşterii dobândite prin lectură. O carte de autor, pentru ca autorul însuşi este Nicolae M. Nica, cioplitor, de astă dată, în gânduri şi cuvinte.

 Nu pot decât să-i felicit pe colegii de la Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Olt, în special pe domnul director Visi Ghencea, care au intuit, pe de-o parte, valoarea omului Nicolae M. Nica, alături de care au petrecut zile de-a rândul în încercarea de a-l cunoaşte şi a-l înţelege, iar, pe de  altă parte, necesitatea unei astfel de scrieri, inedite, în mare măsură, care proclamă, conform metodelor moderne de cercetare ale antropologiei culturale şi sociale, întoarcerea către persoană şi personalitate, axarea pe „istoria“ şi contemporaneitatea aproapelui, în încercarea de a depista alte strategii şi problematizări privind cercetarea umană în noul mileniu.

Cioplitorul de gânduri este o carte cu mesaj: ea trebuie înţeleasă „în cheia“ filozofiei de viaţă a autorului, a concepţiei sale artistice; este o carte de învăţătură care străbate timpul şi prin care autorul ei „fără de voie“ se descoperă pe sine, povestind, iar povestirea îi descoperă crezul într-o lume, aceea ţărănească, autentică, în care el întrezăreşte nemurirea.

Nicolae M. Nica nu e un om ca oricare altul. Am mai spus-o, ştiu, ceva mai înainte, dar abia acum îmi dau seama, după ce am retrăit toate momentele întâlnirilor noastre, că această afirmaţie nu poate să lipsească atunci când vorbeşti despre el, în intervalele în care cauţi altă motivaţie a unicităţii sale ca om, ca meşter de artă populară şi ca artist plastic contemporan.

Născut în 1917 în satul Chilia, comuna Făgeţelu, judeţul Olt, unde îşi petrece şi anii copilăriei, Nicolae M. Nica trăieşte şi acum nostalgia acelei vârste, în care respectul faţă de părinţi era o credinţă, iar cultul tradiţiei – lege.

Poate că de aceea, de cum intri în curtea muzeului din sat, te întâmpină o parte din ultimele sale lucrări cioplite în lemn: două  grupuri statuare cu titluri şi mesaje simbolice. Primul se numeşte „Respect“ şi reprezintă doi copii stând în faţa părinţilor, iar cel de-al doilea poartă numele atitudinii celei mai proprii ţăranului român: „Omenie“. Gestul său artistic a fost pe dată explicat, mai ales că, la momentul acela, contextul discuţiei îl cerea:

„Acestea sunt ultimele mele lucrări mari, din cele patru pe care le-am făcut şi le-am plantat aici, în curtea muzeului. Am vrut ca prin sculptură nu numai să bucur ochii şi simţul artistic, dar să şi educ. Avem nevoie de educaţie şi cultură mai multă sau, cel puţin, aşa ar trebui. Copiii în faţa părinţilor trebuie să stea smeriţi, să fie respectuoşi faţă de ei.

Cealaltă lucrare care te întâmpină de cum intri pe poartă se numeşte „Omenie“ sau „Ospitalitate“, dar omenie este mai româneşte, mai popular. Cum vedeţi este o femeie cu pâinea şi sarea, un bărbat cu plosca de vin sau ţuică şi o fetiţă cu flori în mâini. Aşa ştim noi să întâmpinăm oaspeţii. Lucrările mele vorbesc în tăcere, pentru că arta vorbeşte tăcând, iar privitorul trebuie să descopere mai mult şi să judece ce a făcut omul acela (adică eu) şi trebuie să descopere în el însuşi ceva mai mult.“

Pătrundem în muzeul a cărui iniţiativă i-a aparţinut încă din 1948, când întors în sat după doi ani de armată, trei de război şi cinci de prizonierat (amintiri dure, mărturisite, fără voia sa, cu ochii umezi şi vocea tremurată), a început să se preocupe de colecţia de obiecte etnografice.

„De tânăr am vrut să fac în satul meu muzeu. Mi-am dat seama cât de important este ca lucrurile să se păstreze ca martori tăcuţi ai vremurilor. În arta populară adevărată putem descifra istoria unui popor, cultura şi năzuinţele sale către frumos. Eu am citit mult ca să-mi dau seama de când datează localitatea noastră, iar prin probele pe care le-am descoperit şi care se află aici, în muzeu (cinci topoare de piatră cu orificiu, silexuri, pumnale, cruci de morminte) şi prin alte dovezi ştiinţifice, pot dovedi că localitatea noastră este mai veche decât o atestă documentele.

Când am venit aici, în `48, m-au primit ca pe un comunist; au vrut să-mi dea servicii pe care eu nu am putut să le accept: fie să iau declaraţiile de la oamenii de prin sat, fie să spun care sunt cei care vorbesc împotriva colectivităţii. După ce le-am spus că nu pot să fac aşa ceva, am zis că vreau să fac un muzeu, la care mi-au răspuns în batjocură: <Măi prăpăditule, te-ai născut tu să faci muzeu?>. Apoi, tot în 1948, am hotărât plecarea de aici. Am luat două zăvelci ale mamei, o ladă de zestre, o masă rotundă dintru-un lemn şi ceva mărunţişuri. Cu ele am umblat din toamna lui`48 în Piteşti, apoi la Ştefăneşti, iar în 1979 am revenit la Chilia şi am deschis o expoziţie cu tot felul de lucruri.

În perioada amintită până la întoarcerea mea aici am făcut şcoala populară de artă pentru a-mi îmbogăţi cunoştinţele despre artă, am studiat tratate de istorie pentru a şti mai multe despre Chilia şi m-am gândit să fac totuşi muzeul aici, nu la Goleşti, unde am fost chemat să-l fac, pentru că la Goleşti erau Brătienii, fraţii Goleşti, Liviu Rebreanu, iar eu am zis că nu puteam fi pe lângă ei.

În 1979 am venit şi am deschis o expoziţie în şcoala veche. Oficial, muzeul a fost deschis mai târziu, nu în 1979, şi am zis de la început că toate obiectele mele vor rămâne mereu aici.”

Aşadar, meritul înfiinţării muzeului de etnografie (astăzi, secţie a Muzeului Judeţean Olt) îi aparţine lui Nicolae M. Nica, cel care s-a îngrijit ca arhitectura populară, ocupaţiile tradiţionale, portul popular şi meşteşugurile să fie bine reprezentate prin exponatele valoroase. Într-una din sălile muzeului sunt expuse lucrările personale, operele de artă, lucrate de creator: sculptură în lemn, în os şi intarsie.

Şi la acest „capitol” putem afirma că Nicolae M. Nica nu este un creator ca oricare altul, căci, deşi se revendică din tradiţie, cu rădăcini adânci în arta populară românească, deşi trăieşte neaoş, el îşi complică arta într-un mod cu totul neaşteptat, „copleşind-o” cu simboluri şi metafore neaşteptate. După cum ştim, obiectele de artă populară îşi justifică existenţa în mod concret, iar multitudinea categoriilor este tributară în primul rând folosinţei, utilităţii, fiind dublată în subsidiar de atribute estetice.

La Nicolae M. Nica lucrurile nu stau chiar aşa. Operele sale evocă istoria, tradiţia, arta populară, dar sunt ceva mai mult decât toate acestea laolaltă. Ele sunt „variaţiuni pe teme de artă populară”, utilitatea lor este pentru spirit şi pentru „creştere” artistică. Ele tratează teme tradiţionale, filozofice, poetice, istorice, iar filonul lor este mai mereu popular.

De altfel, artistul mărturiseşte existenţa unei punţi de legătură între arta cultă, arta tradiţională şi arta naivă, legătură ţesută în timp şi datorată satului natal, meşterilor pe care i-a cunoscut aici, propriilor concepţii, şcolii populare de artă „şi restul ce-am mai câştigat pe drumul plin de mărăcini”.

Interesant este faptul că o parte din operele în lemn  ale lui Nicolae M. Nica sunt folclorice sau… coregrafice. Grupurile sculpturale reprezentând oameni la horă sau Căluşul par a fi însufleţite. De puţine ori, până a le privi, mi s-a întâmplat să simt sinestezic. Stând în faţa lor, în afară de uimitoarea realizare „tehnică”, de geniul înfăptuirii, pare că simţi şi mişcarea, că auzi muzica tarafului din mijlocul horei, ropotul paşilor, că simţi bucuria oamenilor şi vraja dansului.

Arta lui Nicolae M. Nica nu şi-a uitat scopul: ea nu este doar frumoasă, ea are menirea de a educa, de a aduce aminte, de a responsabiliza, de a îndemna.

„Unele lucrări ale mele redau Hora, Sârba, Salta, Joiana, Brâul şi Hora Unirii. Aceasta (n.n. hora) este dintr-un lemn, cu taraful de lăutari înăuntru, adică în mijloc aşa cum se întâmpla original. Oamenii au nevoie de ele pentru că ei au primit alte influenţe străine care vor trece aşa, ca apa peste pietre şi vor rămâne aceste autentice hore care se jucau în poieni, în vâlcele, la fântâni, în păduri. Se jucau aşa cu strigăte de iureş – cum era Brâul : Şi de Brâu şi de curea/ Şi de cingătoarea mea! (n.n. vocea şi sufletul îi saltă ca şi cum ar striga aievea, în vârtejul dansului).

Nu se juca aşa, lele, lele, erau transpiraţi, trăiau dansul cu toată fiinţa lor. Acestea au fost moştenirea noastră pe care nu trebuie s-o uităm sau s-o pierdem. Noi ne învârtim la discotecă fără haz, fără elen. Nici o lucrare de spirit strămoşesc! N-are moştenire nimic din tot ce vedeţi în această distracţie. Înainte se juca cu iureş şi cu vlagă; rămânea în sânge două-trei zile amintirea horelor jucate. Băiatul simţea fata cu plăcerea pe mână. Era o căldură care se transmitea unul altuia prin palmele împreunate.”

Interesant de observat este faptul că aproape toate lucrările sculptate în lemn sunt făcute dintr-o singură bucată. Nimic nu este tăiat pentru a fi lipit sau unit ulterior. Uimitoare în acest sens sunt cel puţin două dintre ele. Prima se numeşte „Energie captivă”, are forma unei clepsidre cu două toarte, de care sunt legate două inele, iar înăuntru, de o parte şi de alta a clepsidrei sunt „decupate” din trupul aceluiaşi lemn două sfere – energii captive în cele două cavităţi.

„La lucrările mele gândirea este cea mai importantă. Cum să fac? De ce să fac? Acestea sunt întrebările care mă frământă cel mai mult înainte să trec la lucru. Lucrez mult cu dalta, cu freza, dar cel mai mult lucrez la puterea de judecată. Eu sunt şi gânditorul, şi desenatorul, şi executorul.

Pentru lucrarea aceasta cu trei bile una într-alta am avut mai întâi mult de gândit şi apoi de muncit. Am făcut un proiect în capul meu, pe care l-am desenat apoi. Totul este făcut dintr-un singur lemn. Am lucrat cu o freză cât măciulia unui cui. Măsura şi unghiul de acţiune au fost bine calculate; astfel, prima bilă a căzut singură. Pe urmă am făcut bila a doua, cu altă freză, altă mărime, alte calcule şi alte operaţii.

Piua şi pisălogul sunt tot dintr-un lemn. Am făcut această lucrare ca să arăt că aşa cum piua fără pisălog şi pisălogul fără piuă nu sunt bune de nimic, decât numai împreună, ca şi bărbatul şi femeia; deşi sunt făcuţi din aceeaşi carne, dacă sunt separat tot nu sunt buni. Ei sunt făcuţi ca să fie împreună.”

Viziunea artistică a lui Nicolae M. Nica surprinde prin abordări inedite teme esenţiale tratate într-o manieră modernă a cărei temelie este substratul tradiţional, ca semn al unei înţelepciuni şi întoarceri la originile noastre.

Astfel, lucrarea „Viaţa” înfăţişează o „înlănţuire de etape”: copilăria,maturitatea şi bătrâneţea. „Personajele” sunt câte două perechi de linguri cu baza – două căuce şi „trupurile” antropomorfizate – fată – băiat, femeie – bărbat, bătrână – bătrân.

„Noi suntem prea obosiţi să mai facem filozofie; nouă ni se pare că trăim, dar noi murim pe timp ce trece.”

Cât despre „eternul” infinit, Nicolae M. Nica nu este străin de tratarea brâncuşiană, dar „ca să nu-l supăr pe Brâncuşi nu mi-am intitulat lucrarea <Coloana infinitului>, ci <Eternitatea>, adică tatăl, mama şi fiul. Nu eu am inventat-o, este inventată de mult de strămoşii noştri la funiile din lemn de la bisericile vechi sau la firul răsucit de la mărţişor. Toate acestea vorbesc despre continuitate, infinit, veşnicie”.

Aşa cum am văzut, Nicolae M. Nica dă viaţă lemnului de nuc, de cireş, de păr sau de stejar, esenţe tari în care realizează în acelaşi timp compoziţii cu intarsii din os şi aluminiu sau cupru. Una dintre acestea din urmă se numeşte „Lecţia vieţii”. Mesajul este următorul: „părintele şi învăţătorul spun copilului: <Urcă, copile, cât mai sus!>. treptele sunt mai grele, dar când cobori, drumul este mai lin şi ajungi uşor la pâine. Dacă nu înveţi toată viaţa ta, urci greu şi greu vei ajunge la pâine”.

Surprinzătoare atât prin tratarea tehnologică a osului, prin execuţie, cât şi prin simbolistică sunt şi sculpturile realizate numai în os, „ca să rămână nemuritoare”. Unele sunt inspirate din istorie sau din diferite aspecte legate de viaţa de la ţară: obiceiuri de Anul Nou, „Unirea”, „Depănatul pe răşchitor”, „Viaţa”, „Mioriţa”, „Jertfa”. Altele sunt portrete de domnitori, de oameni importanţi din istorie sau figuri de oameni simpli: „Mihai Viteazul”, „Constantin Brâncoveanu”, „Nicolae Bălcescu”, „Horea”, „Nicolae Iorga”, „Fată”, „Băiat”, reprezentări ale poeţilor Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu. Când nu reprezintă oameni, fapte sau întâmplări, lucrări în os poartă denumiri alegorice : „Dor neant”, „Vedere infinită”, „Ochi şi univers”.

„Am lăsat scris pe fiecare lucrare în parte ce reprezintă. Cine pleacă de aici vede tot, le înregistrează în cap şi îşi aminteşte de ele când are nevoie.”

Dincolo de contribuţia sa artistică de netăgăduit, de ideile sale vizionare, de ataşamentul total faţă de pământul strămoşesc şi de „sevele” din care şi-a tras esenţa şi puterea creatoare, Nicolae M. Nica rămâne în satul său un om modest, care nu-şi atribuie nici un merit deosebit în artă. Poate doar pe acela de continuator al ideii că „veşnicia s-a născut la sat”.

„Nu numai eu am făcut ceva; au fost mulţi înaintea mea. Eu doar am continuat mai bine sau mai puţin bine.”

Nu-i aşa că Nicolae Nica este un om cum altul nu-i?

Nicolae M. Nica ar trebui să fie bunicul tuturor copiilor. Să îi înveţe, aşa cum numai el ştie, dragostea pentru natură, pentru animale şi păsări, pentru oamenii-oameni. Să îi înveţe cântecul românesc şi jocurile. Să îi înveţe să se respecte pe ei înşişi dar şi pe ceilalţi. Să îi înveţe dreapta judecată şi respectul pentru muncă.

La 94 de ani nea Nica este mereu neliniştit, în luptă cu timpul. „N-am timp să te cunosc“ – spune, şi trece printre lucrările care i-au marcat existenţa, mângâindu-le, vorbindu-le şi retrăindu-şi, poate, tinereţea, viaţa transferată în ele.

Nea Nica şi-a dăltuit nemurirea în lemn, în os şi în conştinţa semenilor, cu îndârjire şi cu credinţa pe care ne-a insuflat-o şi nouă, celor privilegiaţi prin faptul de a-l fi cunoscut…

Da, cred în Dumnezeu, cred în veşnicie şi, mai ales, cred în oameni ca Nicolae M. Nica.

(Materiale apărute în cărţile „Cioplitorul de gânduri“ şi „Cronică în tăcere“ editate şi publicate de CJCPCTC Olt în anul 2006, respectiv 2008)”

 Adevarul.ro a publicat in 2010 un interviu intersant cu maestul Nicolae M Nica. Iata cate va ganduri ale venerabilului artist la varsat de 93 ani:

„Ce-i place

•• „Tot ce e frumos. Iubesc arta. Cum găsesc puţin timp liber mă apuc să sculptez, mă relaxează, mă simt cel mai bine făcând asta. Mi-a plăcut întotdeauna să ştiu cât mai mult din fiecare domeniu. Am citit mult la viaţa mea“.

Ce nu-i place

•• „Nu suport oamenii răi. Nu-mi plac oamenii neserioşi şi cei care promit ceva şi nu se ţin de cuvânt. Nu-mi place să stau degeaba, toată viaţa mea am făcut ceva şi îi îndemn pe toţi oamenii să facă şi ei ceva“.

Întrebări şi răspunsuri

•• De ce nu vă vindeţi lucrările?

N.N.: Nu m-am coborât la bani, pentru că nu au valoare faţă de lucrările mele. Ele prezintă ceva care dă căldură simţului uman, dă viaţa pe care o trăieşte ţăranul. În fiecare lucrare se simte ceva din el, din activitatea lui. Am avut expoziţii în toată ţara, dar nu am vândut pentru că eu urmăream să fac muzeu şi dacă vindeam nu mai aveam cu ce să fac.

•• Care este tema dumnavoastră de suflet

N.N.: Lumea satului cu meşteşugurile şi tradiţiile ei apare în majoritatea sculpturilor mele. Unele lucrări ale mele redau hora, sârba, joiana, brâul şi unirea. Oamenii au nevoie de ele pentru că ei au primit alte influenţe străine care vor trece aşa, ca apa peste pietre şi vor rămâne aceste autentice hore.”