Posts Tagged ‘salarii’

Asupra unui model hidraulic al relatiilor economice

10/09/2011

In sfarsit globalizarea a avut succes.

S-a  terminat cu productia bazata pe dure confruntari comerciale.

A castigat cel mai  bun!

Avem un singur agent economic cu anvergura mondiala care are acces la toate  resursele naturale si pentru  care la momentul analizei toata populatia globului are un dublu rol: salariat si consumator.

Sub presiunea reducerii costurilor piata s-a  contractat la strictul necesar pentru supravietuire.

Programele sociale au avut succes si au ramas fara  obiect: veniturile s-au egalizat.

Consumatorii au aderat la „comportamentul  mediu de consum” astfel incat misiunea Companiei s-a simplificat: produce in  mod unitar pentru proprii ei salariati. Omenirea traieste epoca de aur a optimizarilor  si a planificarii

Totusi Compania nu renunta la ideea de profit!
Circuitul economic este simplu: Compania plateste salarii si in schimbul  produselor primeste o suma egala cu salariile platite plus cota de profit  decisa de administratori. Functionarea Companiei ar putea fi redata prin modelul hidraulic din figura urmatoare:

Sursa de profit o constituie „economiile  initiale” existente pe piata (la consumatorii-salariati) la adoptarea acestui nou model economic.

Se poate observa ca sursa de profit a  companiei scade cu fiecare ciclu economic. Se poate anticipa ca la un moment
dat dupa mai multe cicluri economice „economiile initiale” existente pe piata se termina si Compania va reusi sa colecteze toti acesti bani de pe piata. Singurii bani ramasi pe piata  sunt salariile platite de Companie.

Pana la momentul epuizarii complete a „economiilor initiale” globale anumitor indivizi li se vor epuia cu mult inainte economiile . Prin  urmare acesti oameni nu vor mai reusi sa isi cumpere toate produsele/serviciile necesare.

Incepe o perioada de disconfort care pentru  Companie se traduce cu reducerea vanzarilor ceea ce presupune un management mai  atent al stocurilor si redefinirea volumului productiei iar pentru  salariat/consumator   inseamna debutul unei perioade de frustrari care dupa catva  timp pot avea urmari tragice.

Pentru ca Societatea are un sistem de valori  democratice foarte evoluat a gandit un sistem de accizare a  productiei menit sa  ii ajute pe cei in suferinta.

Este de la sine inteles ca accizele nu se pot  ridica la nivelul „profitului” vizat de Companie pentru ca am vorbi de un  perpetuum mobile. Evident ca accizele nu pot depasi „profitul” pentru ca s-ar  pune in pericol existenta Compamiei. Prin urmare accizele vor fi mai mici decat  marja de profit.

Asta inseamna ca neajunsurile oamenilor carora  li s-au terminat economiile vor continua astfel incat ne putem astepta treptat  la scaderea performatelor sociale sau chiar la boala si in final la decese  premature datorita imposibilitatii satisfacerii nevoilor vitale.

Compania va continua sa existe supravietuind  clientilor/salariati care au avut un „start mai prost”.

Totusi sub presiunea valorior etice si  umanitare Compania nu poate sta impasibila: accelereaza programele de cercetare. Noile  automatizari compenseaza productivitatea slaba a celor care traiesc doar din  salariu si astfel Compania poate plati tuturor angajatilor salariul integral.

La un moment dat a aparut perspectiva  generalizarii automatizarii. A crescut mult productivitatea muncii, angajatii  aveau tot mai putine sarcini de serviciu. Pentru a lupta cu plictiseala la  locul de munca se duceau adevarate „batalii” pentru privilegiul de a face cele  cateva operatii manuale care mai puteau fi facute.

Compania a constatat treptat ca ar putea  obtine avantaje mai mari renuntand sa mai cheme oamenii la munca. Vestiarele,  locurile de odihna „imensele” spatii destinate circulatiei personalului puteau fi  mai rational folosite ca spatii de productie propriu-zisa. Noile spatii de  productie puteau fi facute mai compactizat cu o organizare superioara,  optimizata a fuxurilor de productie.

Oamanii isi pastrau statul de angajati si au  continuat sa fie platiti de Companie. Cu timpul s-a constatat ca operatiunile  de plata a angajatilor constituiau un cost inutil pana la urma Compania a decis  sa transfere sarcina „relatiei cu piata” unui calculator care inregistra cererile  pietei pana la concurenta cu resurele declarate de fiecare consumator si sa  dispuna onorarea cererilor organizand livrarea produselor acolo unde era nevoie de ele.

Timpul si productivitatea a rezolvat si  problema „profitului” aproape simultan cu problema platii salariilor deja rolul  Companiei s-a transformat: pe Terra se traieste in regim de „all inclusive”.

Compania are probleme etice noi. Trebuie sa fie  atenta ce se intampla pe „piata”, ce fac oamenii. Trebuie sa gaseasca solutii sa ii determine sa faca  sport sa se mentina sanatosi fizic, sa le creeze o motivatie sa isi folosesaca  si sa isi dezvolte capacitatile intelectuale si sa isi mentina sanatatea  psihica. Este necesar si un riguros control al nasterilor astfel incat sa fie posibila  perpetuarea regimului „all inclusive”

Cineva din bordul Companiei a venit cu o idee  geniala: modificarea softului de distribuire a produselor. Nu se mai asigura  servirea la „pat”. Clientul era anuntat ca i s-a onorat comanda urmand sa i se  indice o „zona geografica” unde trebuia sa isi identifice si sa isi ridice individual  si manual produsele/coletele.

S-a simtit o revigorare a societatii: oamenii  au devetit mai activi, li s-a imbunatatit starea fizica si confortul psihic: accesul  la produse a devenit o provocare care semana cu antica vanatoare.

Incurajata de rezultate Compania si-a  diversificat modalitatile de livrare. Chiar si ambalajele produselor s-au modificat se confunda tot mai mult cu elementele naturale. Au aparut, ca din senin, unde te asteptai mai putin mini campuri cu cartofi,  gradini de zarzavaturi etc unde grupuri mici de oameni condusi de indiciile  programului de livrari isi gaseau comenzile.

In timp s-au rafinat mult instrumetele de  livrare si forma produselor acestea s-au integrat  tot mai mult in cadrul natural. Treptat  oamenii redescopera bucuriile muncii manuale si redescopera ca isi pot  recastiga dreptul la munca!

Compania continua sa existe sarcinile si  obiectivele sale ajung sa se confunde in ochii unora cu ale unei divinitati!

In sine modelul este unul optimist.

Ce ar fi daca totusi Compania Universala n-ar fi atat de interesata de componenta sociala ci doar de productie si profit? Ce s-ar intampla cu cei fara „rezerve initiale”, cu cei batrani, cu cei bolnavi, cu cei prea tineri ca sa poata munci?

Modelul economic imaginat e departe de a fi functional, realitatea economica pe care o traim are baze strambe. Cu toate acestea nu putem sa ne blazam. Nu putem sa renuntam la a cauta calea spre mai bine!

Indignarea sterila, ipocrizia si demagogia stimulente ale perpetuarii crizei economice.

07/12/2010

 Cu cat ne adancim in cariza cu atat sunt mai virulente accesele de indignare. Prolifereaza emisiunile TV bazate pe indignare impotriva crizei. Unele s-au permanentizat. Multi politicieni considera ca e de datoria lor sa isi strige public indignarea.

Partea proasta este ca aceasta indignare este sterila, este doar de fatada nu e urmata de actiuni concrete nu e insotita de alternative reale.

Peste tot se vorbeste de promovarea investitiilor ca un panaceu universal pentru criza si totusi nu se depaseste acest nivel declarativ nu sunt identificate acele investitii capabile sa reporneasca economia nationala.

In acest articol mi-am propus sa pun in discutie cateva caracteristici pe care ar trebui sa fie urmarite atunci cand se propun/analizeaza/aproba finatarea unor investitii publice.

In principiu orice investitie ca de altfel orice achizitie oricat cat de „colorata” ar fi sustine niste locuri de munca. Problema este ca trebuie finantate acele investitii care asigura si o forma de recuperare a banilor si care reduc costuri neperformate contribuabililor.

Sa luam in discutie trei tipuri de investitii:

  1. retele de apa
  2. drumuri
  3. modernizare spitale

In primul caz vorbim de cresterea nivelului de trai. S-au vazut insa cazuri in care banii s-au ingropat in pamant pentru ca populatia nu a  putut plati costul productiei si distributiei de apa potabila. In aceste conditii beneficiarii gurii de oxigen sunt: constructorii si  furnizorii de materiale. Aici e de discutat daca cerintele caietului de sarcini pot viza materiale produse in tara sau numai materiale de import (caz in care banii se reintorc poate la cei care ne-au imprumutat, fara sa lase in urma premise de relansare economica ci doar dobanzi si obligatii de plata. Pentru straini e minunat isi investec in propria lor economie nationala si in plus mai colecteaza si dobanzi de la noi!). Daca lucrurile pot fi prezentate/ analizate din alta perspectiva care dovedeste ca exista o forma palpabila de recuperare a investitiei atunci este extraordinar. Respectiva investitie trebuie facuta.

In al doilea caz lucrurile sunt discutabile. Daca vorbim de o ulita beneficiarii imbunatatirii nivelului de trai pot fi 10-20 familii iar gura de oxigem mentionata mai sus are si ea un impact limitat. Nu se poate pune in discutie recuperarea investitiei.

Daca vorbim inasa de un drum care:

  • scurteaza distante (reduce costurile neperformate la contribuabilii agenti economici si mareste baza de impozitare),
  • mareste viteza de transport (reduce costurile neperformate la contribuabilii agenti economici si mareste baza de impozitare),
  • scade uzura mijloacelor de transport (…=mareste baza de impozitare)
  • asigura premise pentru dezvoltarea unor activitati productive ( = mareste baza de impozitare = conditii de recuperare a investitiei)

se pot identifica caile de recuperare a investitiei se pot identifica beneficiarii se pot identifica contribuabilii care prin imbunatatirea conditiilor de desfasurarea afacerii vor asigura recuperarea investitiei publice.

Lucrurile, de la caz la caz pot sa fie si mai focalizate. De ex daca vorbim de o zona turistica. Trebuie doar stabilita pe baze obiective legatura de cauzalitate dintre investitia in drum si cresterea numarului de clienti. Mai mult ar trebui sa discutam de un plan de afaceri integrat, zonal care sa sustina un veritabil parteneriat public – privat. Statul investeste in infrastructura iar agentii economici investesc in activitatile productive si in final reintorc statului impozitele pe profit  prognozate.

Problema este ca succesul analizei de rentabilitate consta in seriozitatea cu care este facuta analiza. Daca se face formal rezultatul este nul. Pe de alta parte ar trebui sa existe si consecventa  conduitei investitionale generale care sa se bazeze de fiecare data pe identificarea investitiilor creditate cu sanse reale de recuperare si in plus organismele statului cu atributii fiscale trebuie sa asigure feedbak-ul necesar constatarii/confirmarii recuperarii investitiei.

Sa vorbim de o investitie intr-un spital. Chiar si aici ar trebui sa vorbim de rentabilitate cu toata decenta si tactul necesar. O investitie in spital pe langa tintele indreptatile legate de confort si siguranta sanitara trebuie sa asigure / sa vizeze tinte de rentabilitate: reducerea costului asociate unor proceduri, cresterea numarului de pacienti tratati, reducerea numarului de zile de spitalizare,  asigurarea unei densitati rationale a utilajelor scumpe si/sau cu grad de utilizare mai redus asigurarea unei proportii cat mai bine justificata statistic intre spitalele tip policlinica si cele specializate pe anumite proceduri/afectiuni etc.

Activitatea intr-un spital trebuie si poate fi privita ca o activitate care poate fi supusa regulilor de eficienta economica valabile in orice activitate productiva. In acest caz nu putem vorbi in acelasi timp de pretentii legate de calitatea actului medical si de conditii de spitalizare si de proasta administrare a activitatii. Medicii nu se pot plange de subfinantare si in acelasi timp sa desfasoare si activitati private care fac concurenta neloiala spitalului. Personalul sanitar trebuie platit  foarte bine insa si prestatia si dedicarea trebuie sa fie pe masura astfel incat activitatea pe langa caracterul de utilitate publica sa devina si eficienta economic.

Daca ar fi sa impingem lucrurile la extrem acum in spital se fac analize preliminare suportate de Casa de Sanatate si programari la cabinetele particulare unde in final pacientul e tratat si isi plateste tratamentul. In spital medicul e platit de stat sa isi faca programarea clientilor proprii.

Desigur ca realitatea nu este asta! Dar suntem pe aproape. In realitate exista si a treia cale pacientul plateste si e tratat pe loc fara alte programari si fara sa fie nevoie ca medicul sa aiba si cabinet particular. Exista solutii corecte, decente, care sa dea satisfactie si pacientilor si medicilor si sa permita intarirea de ansamblu a sistemului sanitar? Cu certitudine exista aceste solutiii!

Pastrandu-ma pe subiectul angajat cred ca in sectorul bugetar exista multe entitati a caror activitate se poate regasi in performatele economiei nationale. Pot da multe exemple dar rezum denumirea misiunii care s-ar putea identifica acestor sectoare bugetare (cu rol coercitiv) de a impiedica: „furatul propriei caciuli„.

Atunci cand se finanteaza investitii publice neperformate exista in mod categoric multe segmente ale sectorului bugetar vinovate de ineficienta. Probabil ca acest autocontrol si autocenzura pe care trebuie sa si le impuna sectorul bugetar pentru a obtine performanta fac diferenta intre piata libera si activitatile cu monopol de stat. Luata in ansamblu problema pare sa nu aiba solutie. In toate cazurile cel care isi centreaza isi gaseste si circumstante atenuante pentru nereusite. Partea buna este ca avem institutii specializate pe monitorizari ale performatei celorlalti si care ar trebui sa isi justifice existenta.

In sectorul bugetar trebuie administrat un sistem de indicatori de performata cat mai riguros.

Mecanismul menit sa invinga criza presupune reintarea in zona de eficienta a tuturor structurilor statului poate incepand cu cele cu rol coercitiv!

In perioadele de criza, in folosul general, investitiile din banii publici trebuie sa fie promovate intr-o pondere cat mai mare pe criterii de eficienta economica (si scazute acele „investitii” care vizeza doar costuri fara viitor!)

In extremis as accepta si ideea parteneriatelor publice private care sa sustina dezvoltarea unor obiective economice productive. Schema de finatare ar trebui sa limiteze riscurile si sa asigure recuperarea investitiei de la bugetul de stat in cel mai scurt timp. Aceasta cofinatare ar putea sa imbrace chiar formele unei creditari de tip bancar.

Evident ca ideile de mai sus desi importante nu constituie singurele masuri principii  care ar putea asigura revigorarea economiei nationale. Paleta masurilor pe care le avem la dispozitie este larga. Mai trebuie sa ne si dorim cu adevarat sa iesim din neputinta!