„Unirea cea Mică” – 24 ianuarie 1859 by Romulus Modoran


Modoran Romulus

Istoria multimilenară a poporului nostru are, ca principală coordonată, ideea şi lupta pentru Unire şi Unitate „ în cuget şi simţiri”, în spaţiul Carpato- Danubiano- Pontic. Acest spaţiu geografic este aşa de armonios conturat- câmpie, podiş, munte cu cursuri de apă repezi sau domoale- încât el reprezintă o unitate geomorfologică. Această vatră străbună are o populaţie omogenă, provenită din acelaşi izvor, aşa cum , în grai limpede şi duios ne spun cronicarii vremii: „Românii toţi de la Râm se trag”. Originea comună a românilor, spaţiul lor unitar de locuire, limba lor dulce şi frumoasă ”ca un fagure de miere”, portul, obiceiurile, credinţa, ca şi convingerea lor că Unirea „face puterea”, sunt realităţi care au înnobilat numele poporului nostru şi i-au dat tărie să reziste în faţa tuturor vicisitudinilor istoriei.

Pentru înaltul şi mereu perenul ideal de Unire şi de Unitate au luptat, la vremea lor, printre mulţi alţii, de la Burebista şi Decebal, voivozii Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneţti (1386-1418); Iancu de Hunedoara, domn al Transilvaniei (1441-1446); Ştefan cel Mare, domn al Moldovei (1457-1504) şi Mihai Viteazul, domn al tuturor românilor ( 1593-1601), care a înfăptuit, în anii 1599-1600 statul centralizat, unitar şi independent. În ziua de 27 mai 1600, voivodul Unificator Mihai Viteazul s-a proclamat ceea ce era de fapt şi de drept, „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a Toată Ţara Moldovei”, el intrând în istorie ca un simbol strălucit şi însufleţitor pentru toate generaţiile care au militat, au luptat, ori s-au jertfit pentru înaltul ideal al înfăptuirii, al păstrării sau refacerii unităţii pământului românesc. Fapta Unificatorului a însemnat un început care va jalona de atunci încoace, lupta pentru Unire şi Unitate în spaţiul Carpato- Danubiano- Pontic. În numele libertăţii şi Unităţii Patriei române au urmat alte momente istorice: răscoala populară din 1784-1785, care a avut în fruntea ei pe Horea, Cloşca şi Crişan şi care a reprezentat în epocă „simbolul renaşterii Daciei”; revoluţia din 1821 de sub conducerea lui Tudor Vladimirescu, amplă mişcare populară şi naţională declanşată „pentru binele şi folosul a toată ţara” „ca unii ce suntem de un neam şi de o lege”, când s-a proclamat cu tărie că „Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor”; revoluţia română de la 1848-1849, care a avut în frunte, ca lideri de necontestat, un Bălcescu, un Iancu, un Kogălniceanu, un Eftimie Murgu şi mulţi alţii, şi care au făcut să se audă, dincoace şi dincolo de Carpaţi, , de la Tisa până la Nistru, strigătul de pe Câmpia Blajului a zecilor de mii de glasuri: „ Noi vrem să ne unim cu ţara!” Idealul unităţii- naţional-statale s-a materializat prin Unirea din 24 ianuarie 1859 sau „Unirea cea Mică”. Ea s-a realizat fără violenţă, în condiţiile dreptului maselor populare de a-şi hotări destinul. După cum avea să afirme marele om de stat Mihail Kogălniceanu, Unirea din 1859 a fost „ actul energic al întregii naţiuni române…Unirea naţiunea a făcut-o… Cheia boltei fără care s-ar prăbuşi tot edificiul naţional”. Unirea Principatelor Române reprezintă actul politic care stă la baza României moderne. În vara anului 1853 izbucneşte războiul Crimeii, început de Rusia împotriva Imperiului Otoman. La Congresul de pace de la Paris (1856), reunit după înfrângerea Rusiei, s-a adus în plan politic internaţional şi situaţia principatelor Dunărene, unirea acestora fiind una dintre problemele importante puse în faţa Congresului. La Congresul de la Paris s-a stabilit ca cele două ţări să treacă sub suveranitatea Turciei, punându-se capăt protectoratului de câteva decenii a Rusiei. S-a creat şi posibilitatea că cetăţenii români să se pronunţe pentru unire. În sprijinul Unirii s-au pronunţat: Franţa, Rusia, Sardinia, Prusia; împotrivă: Turcia, Austria. Patrioţii români, prin reprezentanţii lor distinşi: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Costache Negri, Al Ioan Cuza, V. Mălinescu, Constantin A. Roseti, fraţii Ion şi Dumitru Brătianu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac, Nicolae Orăşanu şi mulţi alţii, au depus eforturi deosebite pentru realizarea Unirii şi au făcut cunoscute idealurile de unire a celor două principate peste hotare. În 1857, Marile Puteri acordă dreptul de a se consulta populaţia cu drept de vot despre Unire. În acest scop s-au constituit adunări Ad-hoc, care urmau să se pronunţe asupra organizării politice şi sociale a ţărilor române. Pregătirile şi alegerile pentru adunările Ad-hoc s-au desfăşurat diferit în cele două ţări.

În Ţara Românească, fostul domn, caimacamul Alexandru Ghica, a adoptat o poziţie de înţelegere faţă de partida unională; majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus „Da” pentru Unire.

În Moldova însă, caimacamul Nicolae Vogoride, agent al Turciei şi al Austriei, s-a opus şi a intimidat partida naţională.De asemenea, a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc. Şansa a făcut ca N. Vogoride să se destăinuie, prin scrisori, fratelui său din Constantinopol, iar corespondenţa a fost furată şi publicată în presa europeană, la Bruxelles. Marile Puteri au anulat falsele alegeri. În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toţi s-au pronunţat pentru Unirea Principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti.

În 1858, Convenţia de la Paris a stabilit ca Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei să rămână sub suzeranitatea „Maiestăţii Sale Sultanul” şi sub protecţia Marilor Puteri. Unirea propusă aici era una mai degrabă formală, cele două principate urmând să funcţioneze separat în mare parte, ca până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focşani, care reprezenta un fel de Parlament mai mic, Armata şi Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Capitalele rămâneau aceleaşi, la Bucureşti şi Iaşi, şi se intenţiona ca domnitorii să fie diferiţi. În anul următor 1859, în data de 5/17 ianuarie, au fost organizate alegeri la Iaşi, domnitor fiind ales Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, în 12/24 ianuarie, au avut loc alegeri şi la Bucureşti. Şi aici a fost ales, sub presiunea populaţiei, domnitor tot Alexandru Ioan Cuza. Marile puteri au fost puse în faţa faptului împlinit; cu cele două principate conduse de acelaşi domnitor.

Meritul lui Cuza a fost că a reuşit recunoaşterea internaţională a Unirii Principatelor Române şi, prin reformele sale în toate domeniile, a pus bazele statului român modern. După 157 de ani, ziua de 24 ianuarie ne face să retrăim paşii făcuţi de strămoşii noştri pentru tot ce înseamnă azi România. S-a început, de fapt, făurirea României Mari. Să fim mândri de ce-au realizat străbunii noştri, să apărăm fiecare palmă din glia strămoşească şi “….de-ar veni cel sfânt,/ Zamolxe, c-un întreg popor/ De zei, i-am întreba: ce vor?/ Şi nu le-am da nici lor pământ,/ Căci ei au cerul lor”;…… “Pămâtul nostru-i scump şi sfânt,/ Că el ni-e leagăn şi mormânt:/ Cu sânge cald l-am apărat,/ Şi câte ape l-au udat/ Sunt numai lacrimi ce-am vărsat”.

 

Romulus Modoran

 

Etichete: , , , ,

7 Răspunsuri to “„Unirea cea Mică” – 24 ianuarie 1859 by Romulus Modoran”

  1. Iacob Mihai Says:

    Buna ziua,
    Desi am o varsta , de cate ori citesc ceva despre tara simt o emotie nestapanita.
    Este o ideie fericita ca si pe acest forum se discuta despre UNIRE in acest moment solemn.
    Este total opus discutiei despre zodii si destin
    Felicitari domnului Romulus Modoran

  2. Nemulescu I. Says:

    Va multumim Domnule Modoran!

  3. Petru Bumb Says:

    Foarte frumos.
    Multumim domnule Modoran!

  4. Marian Munteanu Says:

    Emotionant mesaj!

    Tara noastra e binecuvantata cu oameni cu suflet mare.

    Avem o istorie la care merita sa rezonam cu mandrie. Cu toate acestea prezentul il gestionam foarte prost.

    Va felicit Domnule Modoran pentru consecventa cu care militati pentru trezirea spiritului patriotic care ar putea sa ne scoata din starea ingrata in care ne aflam.

    MM

  5. Sorin Says:

    Foarte multi romani elogiaza meritul regelui Carol I (Independenta) sau a lui Ferdinand (Marea Unire) sau a lui Antonescu in istoria Romaniei, insa eu cred ca Alexandru Ioan Cuza a fost cel care in scurta sa domnie a lasat in urma o TARA, nu un teritoriu, ci o tara functionala, cu institutii moderne, cu o mentalitate moderna, fara de care toate celelalte ar fi fost imposibile. Momentul in care istoria unui popor ia o asemenea cotitura e unul sublim. Bineinteles ca meritul unei asemenea turnuri istorice nu apartine unui singur om ci unei intregi generatii, insa acesta generatie se cristalizeaza in jurul omului care isi ia pe umeri o asemenea sarcina, iar acel om a fost din pacate si din fericire un roman pe nume Cuza. Din pacate pentru ca strainii nu au acceptat aparitia unui stat roman independent, condus de romani, din fericire pentru ca nici un strain nu ar fi facut-o.

  6. Leontescu Mihai Says:

    Buna seara, Va rog, sa ma ajutati si pe mine cu intrebarile rezolvate, pentru GR 1. Multumesc mult,ML

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: