Despre intelepciune by Romulus Modoran


În fiecare ceas se întâmplă lucruri care cer un sfat, şi acest sfat de la cei înţelepţi trebuie să-l ceri.

Să nu deranjăm cu tristeţele noastre pe nimeni.

După fiecare dezamăgire să pornim mai departe, hotărâţi să nu renunţăm. Niciodată să nu ajungem un blazat, să nu dăm voie scepticismului să ne frusteze de o şansă, dacă ea există.

A gândi liber e mare lucru. A gândi corect e şi mai mare lucru. Îndoiala e o descoperire a noastră. Ajunge să nu ne mai îndoim de nimic pentru a fi liberi ca păsările cerului. Dar singurul lucru bun pe care îl putem face împotriva îndoielii e s-o obligăm să clădească. Într-un fel toată viaţa ne aflăm în larg. Viaţa e un şir nesfârşit de certitudini succesive. Îndoielile nu ne dau pace şi trebuie să pornim la drum ca să obţinem o nouă certitudine. E singurul mod în care putem să ne obţinem liniştea.

Să fim dispuşi să trăim şi să gândim viaţa. Să fim atenţi la curgerea uscată a frunzelor şi la trunchiurile amare ale cocorilor. Aşa ne trezim obsedaţi de memorie şi de iubire. Vom fi oameni care iubesc lumea. Şi din fericire, zeii ne-au dat inimă. Când greşim, ea ne-a reconciliat cu lumea, îndemnându-ne să căutăm în îndoială puterea de a iubi.

Când vorbim despre înţelepciune vorbim şi despre iubire.

Dreptul la îndoială este altceva decât nenorocul de a avea numai îndoieli. Cu ajutorul raţiunii putem înţelege ce vrem, ce iubim şi ce detestăm pe lume. Trebuie să avem curajul să nu fim indiferenţi. În rest, cum zicea Lorenzo de Medici, ceea ce trebuie să fie, să fie!

Menirea înţelepciunii nu este de a pune la dispoziţie un deşert confortabil, de a ne asigura o neutralitate faţă de riscuri, de a fi un om bun, prudent şi învins, un om care toată viaţa a căutat calea de mijloc şi până la urmă s-a trezit singur, strivit între cei pe care a vrut să-i evite.

Nu trebuie să rămânem homo pro se, uitând crispările, vanităţile şi rănile lumii. Poate exista cineva pentru sine fără să rămână singur? Ne ajung oare cărţile ca să fim fericiţi? Putem renunţa la o linişte unde cărţile nu înşală niciodată? Ne rămân, desigur, orice s-ar întâmpla, cărţile. Ele nu ne părăsesc niciodată şi sunt totdeauna gata să atenueze lacunele care ne dor. Dar nu putem trăi numai din cărţi. Liniştea în care ne retragem ne apasă şi în acelaşi timp ne învinge. Înţelepciunea nu poate exista ca să ne ducă în singurătate. Să auzi invectivele celor care te învinovăţesc, să-ţi fie silă de intrigi, de insolenţă, de prostie, de ticăloşie şi să surâzi.

Viaţa, ne-a obligat să înţelegem că are uneori nevoie nu de orice adevăr, ci de un adevăr exprimat cu vehemenţă.

Înţelepţii au stăpânit în detaliu arta de a câştiga. Ei au ştiut când trebuie să strige nu sau da. Ei au învăţat că nu pot acţiona decât în momentul care este al lor şi nu trebuie să se retragă din timpul lor şi dintre oamenii în mijlocul cărora trăiesc. Şi că a iubi lumina şi florile nu poate suplini datoria de a iubi dreptatea şi adevărul.

Nu trebuie să fim satisfăcuţi că drumul de mijloc nu duce în Infern, dar sigur nu duce nici în Paradis. Oare a reuşit cineva să-şi întemeieze fericirea numai prin indiferenţă? Uneori nu suportăm nefericirea şi atunci scoatem sabia împotriva fericirii. Marii disperaţi ne dau, uneori, fără voia lor, măsura întreagă a speranţei. Să învăţăm să nu deznădăjduim niciodată, oricâte motive vom avea. Să ne judecăm mai atent faptele şi să ne observăm mai bine greşelile. Viaţa trebuie iubită. Putem să descoperim fericirea, fără să fim în prealabil nefericiţi. Avem nevoie de frumuseţe, de prietenie, de afecţiune, de tandreţe, de mângâiere.

Înţelepciunea trebuie să înceapă prin a recunoaşte că din moment ce ne-am născut, trebuie să trăim viaţa aceasta. Rolul înţelepciunii este să ne deschidă ochii spre ceea ce se află la îndemâna noastră şi nu vedem.

Avem datoria să găsim vieţei noastre un rost. Avem timp pentru toate. Nu este timp pentru puţină tandreţe. Când să facem şi asta murim. Să nu risipim ceea ce n-am învăţat încă să iubim aşa cum se cuvine. Dacă unii au obosit să trăiască, îi priveşte.

Un om există în măsura în care trăieşte, se bucură, suferă, iubeşte şi a învăţat să preţuiască sau să regrete fructele pământului. Un om fără această dorinţă va muri în acelaşi punct în care a apărut pe lume fără să adauge nimic istoriei inimii omeneşti. Aşa cum un pom care nu înfloreşte şi nu dă roade nu adaugă nimic naturii.

Speranţa este Purgatoriu fericirii. Chiar dincolo de un eşec, fructele pământului există. Şi dacă nu ne pricepem să le culegem, n-avem dreptul să vorbim despre disperare.

Grecii n-au vrut să învingă moartea ca egiptenii, ci s-o amâne. Aduceau nou în cultură o mare dragoste de viaţă şi o mare încredere în ea. În viaţă ni se cere nu numai să dorim, ci să şi alegem. N-avem ce face cu victoriile inutile.

Un ideal începe acolo unde sfârşeşte indiferenţa, iar entuziasmul acolo unde sfârşeşte scepticismul. Nimeni nu este dispus însă să-şi sacrifice propria viaţă pentru a o transforma în manual pedagogic. Dar asta nu înseamnă că omul n-are nevoie de morală. Frumuseţea nu se naşte din spuma mării, ci din sufletele care ard.

Trebuie să învăţăm mai întâi să nu ne grăbim. Să lăsăm timp seminţelor să rodească şi să nu năvălim noaptea în livezile abia înflorite pentru a le scutura. Începutul e mereu atăt de frumos în sine, dar nu putem începe mereu. Trebuie să ne adăugăm, ca arborii, inelele de vârstă fără să ne temem de monotonie. A continua nu este o renunţare, ci un noroc. Curajul este o problemă de organizare a speranţei.

Cea mai mare nefericire nu e, probabil, să fii singur, ci să nu mai crezi în nimic. Nici măcar în ceea ce ai visat altădată că vrei să faci în viaţă.

Cea mai adevărată iubire pentru locurile unde ne-am născut n-are nevoie de nimic. Nici măcar de mărturisiri. Un om se naşte obligat să privească în sus pentru a vedea răsăritul şi apusul soarelui.

Iubim copilăria şi adolescenţa noastră pentru că avem nevoie de ele. Nu ne-am aşezat în băncile şcolii vechi în care am învăţat de zeci de ani, dar zidurile mute ne vorbesc numai nouă care am învăţat între ele, convocând amintirile.

Astăzi trăim în localităţi care ne-au adoptat, casa în care ne-am născut nu mai există decât în memoria noastră, treptat am devenit altceva decât înainte, un oaspete şi primul drum pe care trebuie să-l facem de fiecare dată e la cimitir. Şi trebuie să învingem această tristeţe pentru a iubi din nou, pentru a spera.

Înţelepciunea nu e, poate, decât o iubire care-şi cunoaşte atât de bine motivele, încât nu se mai teme să lase tristeţea pe aceeaşi balanţă cu lumina amiezii. Amândouă ard şi purifică.

Lucru cel mai de preţ la om este viaţa. Ea i se dă o singură dată şi trebuie să o trăiască în fericire, iubire şi nu în suferinţă.

Ing.-econ. Romulus Modoran

Anunțuri

Etichete: , , , , , , , , ,

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: